Adrian Vasilescu, BNR: Băncile centrale îşi „închid garda“ cu prudenţă în faţa galopului preţurilor de consum

Autor: Adrian Vasilescu 19.01.2022

În primăvara lui 2020, când un virus ce şi-a arătat repede faţa periculoasă  începuse să bântuie Terra, împrăştiind pretutindeni boală şi moarte, impactul imediat a fost izbucnirea crizei globale. „Cea mai puternică şi cea mai dură criză de după Al Doilea Război Mondial”, cum a etichetat-o Jerome Powell, numărul unu de la Fed.

Nicio vorbă însă despre inflaţie. Lumea toată părea s-o fi uitat. De altfel, Statele Unite ale Americii nu se mai confruntaseră cu vreun galop al preţurilor din anii 1970, când ţările dezvoltate au fost lovite de stagflaţie, o combinaţie toxică de inflaţie, şomaj şi stagnare economică. În Zona Euro, unde responsabilitatea stabilităţii preţurilor revine BCE, niciun şoc inflaţionist nu se făcuse simţit de la sfârşitul anilor 1990. Iar în 2020, dimpotrivă, nu inflaţia îi provoca dureri de cap BCE, ci deflaţia, care este mai periculoasă decât inflaţia. Preţurile alunecau sub zero în tot mai multe dintre cele 19 ţări din această zonă, fapt ce a determinat Banca Centrală Europeană să ducă lângă zero şi dobânda de politică monetară. Dobânda cheie.

Nici România, în 2020, nu era împovărată de inflaţie. Ţara abia îşi închisese conturile cu cel de-al cincilea ciclu inflaţionist de după decembrie 1989, care a debutat în octombrie 2017 şi a durat până la sfârşitul lui 2019. În 2020 nu numai că scăpasem de dezordinea din sistemul preţurilor, ci mult mai mult, ajunsesem la o ordine de invidiat în toată Uniunea Europeană. Pentru că, între cele 27 de state UE, numai România a atins cota optimă de 2 la sută.

Nimic, de-a lungul anului 2020, nu anunţa vreun pericol inflaţionist. Nimic… cu excepţia istoriei. Memoria istoriei ne aminteşte că, la BNR, în sala Mitiţă Constantinescu, în 2012, a avut loc o sesiune a Clubului de la Roma, după patru decenii de la lansarea avertismentului privind „limitele creşterii“. Întrunindu-se la Bucuresti, în 2012, reprezentanţii de vârf ai acestui for au plecat de la o întrebare: „dacă viaţa a validat verdictul din 1971”. Răspunsul a fost: „Nu încă!” Dar raportul dezbătut atunci, în incinta Palatului Nou al BNR, ce avea să fie dat publicităţii sub semnătura oamenilor de ştiinţă suedezi Anders Wijkman şi Johan Rockstrom, a apăsat pe ideea că „nu este un studiu despre schimbările climatice”. Pentru că problemele din acest domeniu, încă nerezolvate, sunt doar un simptom al înaintării pe căi greşite din perspectiva felului în care lumea îşi gestionează treburile. Pe pieţele lumii ajung şi vor ajunge tot mai multe produse şi servicii fără sincronizări optime cu tehnologiile care să asigure scăderea costurilor de producţie şi, prin urmare, fără posibilităţi optime ale oamenilor ca să le poată cumpăra. Dacă aceste bunuri nu vor fi accesibile… cândva piaţa se va bloca.

Un astfel de studiu nu avea cum să avanseze data scadenţei. Care nici nu are cum să vină dintr-o dată, la toate produsele, pe toate pieţele lumii. Iată însă că, în primăvara lui 2020, când teama de inflaţie se topise, lumea fiind preocupată de aspectele pe care criza economică le scotea atunci în relief, analiştii de la Saxo Bank au tras un semnal de alarmă: „Preţurile vor creşte pentru orice. Şi în termeni absoluţi, nu doar prin inflaţie”.

Desigur, această afirmaţie se cere explicată. Iar preţurile din România constituie un bun material didactic. Pentru că, la noi, cum a prezis Saxo Bank, preţurile nu cresc în exclusivitate împinse de valul inflaţionist care s-a ambalat, în 2021, de la o lună la alta. Ele cresc şi pentru că, în termeni absoluţi, am intrat în actualul val inflaţionist - iar în această privinţă Eurostat a făcut calcule exacte, pe care le-a publicat pentru 2020 - am intrat deci cu preţurile absolute la cel mai de jos nivel din UE. Desigur, creşterea lor se regăseşte în inflaţie, dar ele urcă sub un alt impuls: cel al convergenţei nominale, al alinierii lor cu realitatea din pieţele globale.

Inflaţia însă a venit pe neaşteptate, în ianuarie 2021, adusă pretutindeni în lume mai întâi de scumpirea electricităţii, apoi de scumpirea gazelor naturale, exact cum s-au petrecut evenimentele şi în România. Flancul estic a fost primul care „a închis garda”, România n-a ezitat s-o facă, fără să renunţe la prudenţă. Peste tot prudenţa e în prim-plan, şi la BCE, şi la Fed, dar peste tot, fie imediat, fie în perspectivă, creşterea dobânzii-cheie este un subiect la ordinea zilei.                        

Comparaţia cu lumea ne aduce cu picioarele pe pământ. Fiindcă ne arată mişcarea preţurilor, de la o lună la alta, de la un an la altul, comparativ cu dinamica veniturilor. Ne arată mărirea sau decăderea banilor, puterea lor de cumpărare. La noi, în ţările vecine, în ţările dezvoltate. Ajutându-ne să înţelegem unde suntem şi unde trebuie să ajungem. Şi, mai cu seamă, să înţelegem ce se întâmplă acum în această lume, de ce se scumpesc gazele, de ce se scumpeşte electricitatea, ce legătură există între aceste scumpiri şi dezbaterile despre energia nucleară, dacă e verde ori nu, despre electricitatea produsă cu gaze ori cu cărbune şi despre multe alte amânări în speranţa că scadenţa va întârzia. Iată însă că a venit.