Ambiţia primei generaţii de corporatişti care au cucerit Capitala, ajungând în fruntea multinaţionalelor: După facultate, eu trebuia să fac orice ca să rămân în Bucureşti, nu aveam altă alternativă, nu puteam/ nu voiam să mă întorc acasă

Miercuri, 25 mai 2022, o nouă întâlnire Meet the CEO a Business Magazin, un format în care un executiv din România, român sau străin, vorbeşte despre cariera lui profesională – spune cum a ajuns unde a ajuns. Invitată a fost Cătălina Dodu, CEO şi country manager la Atos, o companie internaţională de software cu 3.200 de angajaţi în România şi afaceri de 130 de milioane de euro.

Cătălina Dodu a venit în 1994 în Bucureşti, la Facultatea de Cibernetică din cadrul ASE. În 1999, când a terminat, trebuia să facă orice ca să rămână în Bucureşti, „nu puteam/nu voiam să mă întorc acasă, nu aveam altă alternativă, trebuia să reuşesc”.

Aşa că a luat primul job care s-a ivit – un administrator de baze de date la un distribuitor auto. După un an, s-a dus la Bitdefender, ca junior software developer, iar după şapte ani s-a dus la Atos.

Cariera ei este reprezentativă pentru mulţi din generaţia anilor ’90 şi începutul anilor 2000 – venirea în Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara dintr-un oraş din provincie, cu intenţia clară ca după terminarea şcolii să rămână acolo.

Nimeni nu voia să se întoarcă acasă. Mai ales în anii ’90, o perioadă extrem de cenuşie.

Aşa că cei mai mulţi au început să lucreze încă din timpul facultăţii (eu sunt exemplul cel mai bun – n.red.), în ideea ca după terminarea şcolii să rămână aici, în Bucureşti, unde oportunităţile erau mult mai multe, unde salariile erau mai mari, unde viaţa socială, aşa cum era ea atunci, era mult mai bună.

Acea generaţie a fost caracterizată printr-o ambiţie şi o determinare feroce, printr-o muncă dusă la extrem pentru a nu ajunge în situaţia de a te întoarce acasă.

Apariţia investiţiilor străine şi a multinaţionalelor, începând cu finalul anilor ’90, a schimbat enorm peisajul pieţei muncii, mai ales că acolo totul era nou, know how-ul era altul, iar meritocraţia începea să-şi facă loc.

A fost o şansă extraordinară pentru generaţia anilor ’90, care a început să muncească din timpul facultăţii, să intre într-un alt sistem, occidental şi mai ales să ardă etapele.

Mulţi au devenit şefi de foarte tineri, pentru că multinaţionalele şi chiar companiile româneşti private nu aveau pe cine să pună. Nu voiau să lucreze cu o generaţie care începuse să lucreze în comunism şi care era greu de reformat.

Generaţia anilor ’90 a reuşit extrem de rapid să-şi facă loc în organigramă şi chiar să preia locul expaţilor. Rezultatele au fost peste aşteptările multinaţionalelor şi de aceea România a câştigat teren în atragerea de investiţii, în recrutarea de forţă de muncă, în obţinerea de proiecte externe.

Odată cu trecerea anilor, chiar a deceniilor, determinarea şi ambiţia generaţiei anilor ’90 nu au putut fi copiate în acelaşi mod  de noile generaţii.

Salariile au crescut, dar, odată cu creşterea nivelului de trai, a început să se instaureze un anumit gen de burghezie, care este o stare normală. Cătălina Dodu îşi aminteşte că la început avea un salariu de 200 de dolari pe lună, din care 70-80 de dolari era o chirie în Bucureşti.

Acum, „noile generaţii de pe piaţa muncii cer salarii de 800-1.000 de euro la angajare, dar CV-urile lor sunt pline de greşeli gramaticale” a spus într-o discuţie cu ZF Ionela Costică, decanul Facultăţii de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori din cadrul ASE Bucureşti.

„Am avut ocazia să primesc o teză scrisă în limbajul Messenger, nu este de râs, ca să ştii să scrii şi să vorbeşti corect limba română înseamnă că trebuie să mai şi citeşti”.

Bineînţeles că timpurile nu sunt aceleaşi, în 1999-2000 PIB-ul României era de 40 de miliarde de euro, iar un salariu mediu era de 150 de euro, iar acum PIB-ul este de 240 de miliarde de euro, iar un salariu mediu este de 700 de euro.

Ceea ce se constată este că noua generaţie, nefiind flămândă, nu are dorinţa, determinarea şi ambiţia de a face lucruri, de a obţine rezultate aproape cu orice preţ.

Iar acest lucru se vede, în special în companiile antreprenoriale româneşti, care în eşalonul doi şi la vârf au găuri mari de oameni care să ducă lucrurile înainte. Plus că patronii români încă nu au reuşit să facă trecerea de la o afacere proprie la un business corporatizat, cu o organigramă clară, care să nu depindă de ei.

Dacă generaţia anilor ’90 nu avea alternativă – nici la Bucureşti şi nici de job –, acum noua generaţie nu ştie ce să aleagă, având în vedere ofertele din piaţă. Multe businessuri merg din inerţie, prin simplul fapt că sunt în piaţă.

Nu mai există o presiune atât de mare pe rezultate, plus că noua generaţie priveşte lumea într-un mod mai degrabă capitalist-socialist decât capitalist. Dar până la urmă şi acest lucru exprimă progresul înregistrat de România în ultimele două decenii.

Această opinie a apărut prima dată pe Business Magazin.