Adrian Vasilescu, BNR: 96 de bani… în 13 ani!

Marţi, la 13 fix, ceasul pieţei valutare anunţa o nouă apreciere a cursului de schimb leu-euro. Leul, relativ întărit, raportat la moneda unică europeană, e cea mai bună dovadă că în sistemul intern al pieţelor financiare piaţa valutară îşi menţine rolul de stâlp de stabilitate. Şi nu de ieri ori de alaltăieri, ci din prima zi bancară a anului 2009, când „Marea Recesiune” se întindea şi peste economia românească.

În toţi cei 13 ani şi jumătate,  care au trecut de atunci, leul în raport cu euro s-a depreciat cu exact…98 de bani. Ceea ce înseamnă că, în tot acest timp, obiectivul BNR de a-şi sprijini rata dobânzii de politică monetară cu un curs de schimb echilibrat - leul nici să nu se deprecieze excesiv, dar nici să nu se aprecieze excesiv - a fost îndeplinit constant. De atunci însă, din ianuarie 2009, nu a fost an în care să nu fie prezisă… o cădere a leului dincolo de „pragul psihologic“ de 5 lei pentru un euro. Niciodată însă, nici măcar pentru o singură zi, această obsesie nu s-a împlinit.

Începutul războiului din Ucraina părea să ameninţe leul.  Cei care s-au speriat au îngroşat  cozile la bănci şi la casele de schimb. Fuseseră afişate noi  preţuri… toate peste 5 lei pentru un euro. Iar zvonurile erau că foarte repede va veni ziua când  însăşi BNR va anunţa oficial un curs de schimb mai mare de 5 lei.  Dar ziua asta nu a venit! Au început în schimb să vină avioanele angajate de bănci, cu valută din străinătate,  pentru a răspunde tuturor  cererilor de retragere  depuse şi  înregistrate.  În câteva zile zarva s-a potolit. Cozile la casele de schimb au dispărut. Şi, treptat, tablourile cu schimburi valutare peste 5 lei un euro au fost înlocuite. Cursul şi-a revenit.

O altă repriză “s-a jucat” în această vară, în lunile iunie-iulie, sub presiunea inflaţiei galopante. Unii analişti şi-au amintit o vorbă bătătorită prin anii ‘90, că dacă se scumpeşte pătrunjelul în piaţă  se va scumpi imediat şi valuta. Şi iar au relansat pariul cu scumpirea euro peste „pragul psihologic” de 5 lei. O echipă care de obicei nu cade în capcane a prezis că BNR va anunţa în curând un curs de 5 lei şi 11 bani pentru un euro. Ce precizie! Numai că povestea cu pătrunjelul şi cu valuta nu mai stă în picioare. Şi nici o altă poveste… de piaţă, cum  că ar fi posibile speculaţii care să forţeze o schimbare de ritm pe piaţa valutară. Cum să fie posibile când BNR deţine la această oră o  rezervă  internaţională record, în care sunt adunate valute totalizând 42 de miliarde de euro şi aur de aproape 6 miliarde de euro?!…

Şi încă un argument! Rata de schimb leu-euro curge din realitatea pieţei valutare. O realitate în neîncetată schimbare, depinzând în fiecare moment de câtă valută e cerută la schimb, câtă valută e oferită, cât e deficitul balanţei importuri-exporturi şi  deficitul contului curent, ce are de gând rata inflaţiei şi ce are de gând BNR. Or, nimeni nu poate să prefigureze schimbările potenţiale apte să  influenţeze cursul. Şi nici ce are de gând BNR.

Un şir de fotografii neretuşate ale cursei leu/euro, aşezate una lângă alta, ne arată că în toţi cei 13 ani şi jumătate cuprinşi în analiză… zilele agitate ale pieţei valutare au fost puţine.  Deşi în tot acest timp economia românească, în ansamblu, a avut parte de nenumărate zguduiri. Mai mult, o analiză rece a mişcărilor cursului de schimb exprimă net un efectiv proces de armonizare. Între ce şi ce? Între curs şi împrejurările curente. Piaţa valutară a reacţionat bine la toate evenimentele prin care a trecut. Apoi, între centrul nervos al acestei pieţe,  înscris între graniţele ţării, şi spaţiul efectiv de desfăşurare a schimburilor valutare, care se întinde până la Londra, Frankfurt şi mai departe. Şi, nu în ultimul rând, între obiectivele şi rezultatele politicii valutare. O depreciere de mai puţin de un leu, în 13 ani şi jumătate, este sinteza concentrată a tuturor rezultatelor bune obţinute în tot acest timp, cursul făcând faţă excesului de importuri, deficitelor din economie şi restructurărilor întârziate.

Desigur, i-ar fi prins bine pieţei noastre valutare un alt flux de exporturi, ca să vindem în afara ţării în loc de materii prime din agricultură produsele industriei alimentare pe care România a avut-o în anii interbelici şi a pierdut-o. Ori să vindem produsele unor fabrici pe care să le fi retehnologizat şi modernizat  în loc să le fi dislocat ca să fie construite în locul lor ansambluri imobiliare. Sau să avem un cont curent excedentar, cu surplusuri valutare care să facă posibile importurile de tehnologie necesare industriei noastre, în locul deficitelor de cont curent tot mai mari de la un an la altul. Dacă vom înţelege că le-am fi putut avea… ar fi un pas mare către un viitor nu prea îndepărtat în care chiar am putea să le avem.