Naţionalizarea rafinăriilor şi companiilor de energie europene nu este cumva un semn că statul ar trebui să fie cel care să controleze de acum încolo sectorul?

Naţionalizarea rafinăriilor de pe­trol ale colosului rus Rosneft de către guvernul german este considerată un act istoric, o măsură luată pentru ca Berlinul să facă mai sigură aprovizionarea cu carburanţi. De asemenea, statul ar putea prelua compania locală Uniper şi alţi doi im­portatori de gaze naturale al căror colaps ar putea trage în jos industria energiei.

Astfel de decizii, de care se aude tot mai des şi din tot mai multe părţi în contextul războiului economic dintre UE şi Rusia, aduc în atenţie rolul pe care statul ar trebui să-l aibă într-un sector atât de important cum este energia. În ţările est-europene, cu pieţe în curs de dezvoltare, nu mature cum este cea germană, crearea de campioni naţionali în sectoarele strategice este o prioritate.

Pe de altă parte, faptul că guvernul ger­man a ajuns în situaţia de a naţionaliza active străine, ruse, fac pertinentă întrebarea cum s-a ajuns ca Rusia să controleze trei rafinării în Germania, în inima economică a Europei? Un răspuns s-ar putea desprinde din faptul că fostul cancelar german Gerhard Schroeder a fost mult timp preşedintele boardului Rosneft, companie de stat rusă.

Schroeder a demisionat abia în mai 2022, în a treia lună a invadării Ucrainei de către Rusia. El a ocupat această funcţie din 2007, pierzând po­zi­ţia de premier în 2005. Schroeder se consi­deră un apropiat al pre­şedintelui rus Vladimir Putin.

Cât de importantă era Germania pentru Rosneft o arată nu­mă­rul de rafinării a compa­niei. Dintre unităţile a­flate în alte state decât Rusia, compania rusă deţinea acolo cele mai multe, anume trei. Mai are una în Belarus, ţară atât de aliată cu Moscova în războiul ei contra Ucrainei încât se crede că a devenit o anexă a Rusiei, şi una în India.

Însă în Germania şi Gazprom, monopolul exporturilor de gaze naturale ruse, deţine ac­tive vitale, reprezentate de facilităţi de depo­zi­tare a gazelor. Însă guvernul pregăteşte şi na­ţionalizarea activelor germane ale gigantu­lui rus de gaze. Până atunci, depozitele sale sunt forţate să primească combustibil venit din alte surse în afară de Rusia.

Preluarea rafinăriilor Rosneft de către statul german este văzută ca o escaladare a războiului economic dintre Rusia şi Occident, scrie Financial Times. Mutarea se încadrează în eforturile guvernului cancelarului Olaf Scholz de a proteja economia germană de efectele embargoului impus de majoritatea statelor membre ale UE importurilor de pe­trol rusesc. Interdicţiile de import vor fi aplicate începând cu decembrie.

Naţionalizarea asigură viitorul u­riaşei rafinării PCK deţinută de Rosneft în oraşul din nord-estul Germaniei Schwedt, punctul terminus al oleoductului rus Drujba, de unde se alimentează şi alţii, precum Cehia, Ungaria şi Slovacia, care n-au acceptat embargoul.

Eforturile autorităţilor de la Berlin de a procura provizii alter­native pentru această unitate au fost îngreunate de faptul că Rosneft este acţio­na­rul majoritar, cu 54% din acţiuni, al rafi­năriei. Din cauza embargoului şi al sanc­ţiu­nilor occidentale, companii importante pen­tru afacerile rafinăriilor, cum ar fi furnizori de servicii IT, financiare, asigurări, dar şi clienţi, refuzau să mai lucreze cu Rosneft.

Grupul rus contribuia înainte de război cu 12% la capacitatea de rafinare a Germaniei, ceea ce înseamnă că era una dintre cele mai mari companii de profil de acolo.

Schroeder şi rafinăriile nu erau singurele ancore ale Rosneft în Occident. Compania l-a avut ca acţionar, cu un pachet de 20% din acţiuni, până în februarie pe colosul de petrol şi gaze BP (fostă British Petroleum). În urmă cu un deceniu, înainte de prima invazie ru­seas­că în Ucraina, ExxonMobil, un gigant ameri­can, cocheta cu Rosneft să exploreze îm­preu­nă după gaze naturale în Marea Neagră.

Naţionalizările nu sunt ceva neobişnuit în Germania, ca de altfel nici în Franţa, dar în cele din urmă activele intrate în administrarea statului redevin private. Legea prevede că naţionalizările sunt doar temporare, dar cea care permite acest lucru în „infrastructura critică“ a fost modificată în august tocmai în acest scop. Legea dă statului şi posibilitatea exproprierii companiilor care deţin active vitale ca măsură de ultimă instanţă.

În Franţa, guvernul deţine peste 80% din compania de energie şi tehnologie nucleară EDF, dar vrea să obţină controlul total asupra ei pentru a putea reduce facturile la lumină ale populaţiei.

În Ungaria, compania de stat  MVM a devenit de anul acesta, după o serie de achiziţii agresive chiar şi în străinătate, furnizorul naţional universal de electricitate, pe care o produce, o distribuie şi o vinde. În Polonia există mai multe companii de petrol, gaze şi electricitate, dar cele mai mari sunt ale statului.

În Europa, în sectorul de energie este activă o altă companie rusă, Lukoil. Aceasta are rafinării în România, Italia şi Bulgaria. Cea din Bulgaria, singura pe care o are această ţară, este cea mai mare din Balcani.