Business Magazin. Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a dezvăluit unor studenţi americani că a ţinut un jurnal secret, dar că acesta va putea fi cititi doar peste 50 de ani şi care a fost relaţia cu premierii britanici

Epoca postbelică a dat Regatului Unit două femei care au lăsat o amprentă profundă în istoria lumii şi în vieţile britanicilor. Una este un premier progresist, vizionar, dar ale cărui reforme, se spune, au divizat economic şi social ţara, au distrus industria şi au dus în cele din urmă la Brexit. Cealaltă a fost inamicul politic al primeia. Una este Margaret Thatcher, Doamna de Fier. Cealaltă este regina ei, Elisabeta a II-a.

Regina Elisabeta a II-a s-a implicat rar în politică şi de aceea s-a înţeles bine cu cei mai mulţi dintre premierii săi. Dar cu doamna Thatcher se ciocnea adesea, deşi aceasta a rezistat un număr record de ani în funcţie. Pentru a înţelege poziţia de acum a Marii Britanii în Europa şi rolul regalităţii britanice în era nanotehnologiei, a cuceririi spaţiului şi a războaielor purtate din faţa computerelor, este important de înţeles relaţia dintre Regină şi Doamna de Fier. Această relaţie a fascinat biografii, iar despre ea s-a scris şi s-a speculat mult şi încă se mai scrie. Adevărul mai are până să fie dezvăluit. Unul dintre autorii care au abordat subiectul este  Robert Harris, editor politic la The Guardian până în anii 1990. Textul de mai jos a fost publicat în 1988 şi reluat de publicaţia britanică după moartea reginei. „În urmă cu câţiva ani, regina a dezvăluit unui grup de studenţi americani veniţi în vizită că ţine un jurnal. «Soţul meu citeşte în pat», le-ar fi spus ea, «iar prinţul Charles la fel. Dar eu îmi scriu jurnalul – şi este mult mai adevărat ce e acolo decât orice veţi citi vreodată în ziare!» Este o atracţie tentantă. Elisabeta a II-a conduce Regatul Unit de 36 de ani. Ea a avut de-a face cu opt premieri diferiţi (şi au mai urmat şapte de atunci). Dacă această regină este pe hârtie la fel de pătrunzătoare ca spirit pe cât se spune că este în conversaţie, jurnalul ar oferi o imagine unică asupra vremurilor noastre. Care sunt, de exemplu, comentariile private ale reginei despre femeia care este premierul ei de aproape un deceniu? Va trebui să aşteptăm cel puţin 50 de ani pentru a afla. Dovezile contemporane sugerează că ar putea fi foarte explozive. Puteţi lua în considerare evenimentele din ultimele două săptămâni. Viitorii cronicari ai relaţiilor dintre Casa Regală de Windsor şi Thatcher vor găsi o mulţime de materiale în notările din noiembrie 1988. Trei, în special, ar trebui să se dovedească fascinante. Prima este de vineri, 11 noiembrie. În acea seară, regina, însoţită de doamna ei de dormitor, contesa de Airlie şi de secretarul ei privat, Sir William Heseltine, a participat la o cină găzduită de preşedintele Camerei Comunelor, domnul Bernard Weatherill. Prilejul a fost comemorarea tricentenarului Glorioasei Revoluţii din 1688. Cei 35 de invitaţi care s-au aşezat să ia masa în camera preşedintelui din Palatul Westminster au reprezentat crema instituţiei parlamentare britanice. Printre ei s-au numărat lordul cancelar Mackay de Clashfern şi predecesorii săi, lorzii Havers, Hailsham şi Elwyn-Jones. Doamna Thatcher şi domnul Kinnock (lider al opoziţiei şi viitor comisar european) erau şi ei acolo. La fel şi lordul Callaghan (fost premier), lordul Wilson (judecător de top) şi domnul Edward Heath (fost premier). În cursul serii, regina a avut grijă să discute în privat cu majoritatea celor prezenţi, inclusiv cu domnul Kinnock. Ei au fost observaţi de mai mulţi colegi oaspeţi purtând o conversaţie animată, liderul laburist râzând şi glumind. Partidul Naţionalist Scoţian – care, la primele ore ale acelei dimineţi, a răsturnat majoritatea laburistă pentru a câştiga alegerile parţiale din Glasgow Govan – a fost principalul punct de discuţie politic al serii. La un moment dat, regina şi-a exprimat faţă de cineva (au fost mai multe versiuni care au făcut turul Westminsterului) îngrijorarea produsă de rezultat. Nu-i plăcea ameninţarea naţionaliştilor la adresa unităţii Regatului Unit. Ea ar fi remarcat că alegătorii din Govan au respins cele două partide principale pentru că «nu au nimic – nu au chiar nimic», adăugând: «Ştiu pentru că am navigat cu Britannia (iahtul regal) acolo».

Ceea ce face ca remarcile să fie jenante este aura lor de autenticitate. Regina a navigat la Glasgow, cu Britannia, în urmă cu trei luni, şi a călătorit prin Govan pe drumul înapoi la iahtul regal. Mai important, remarcile se încadrează într-un tipar de rapoarte conform căruia regina este preocupată în mod privat de diferenţele tot mai mari în avuţie din regatul ei.

Pe 20 noiembrie, Sunday Express şi-a informat cititorii că regina i-a spus lui Kinnock cât de „alarmată” este de rezultatul votului din Govan. Dar, în acest caz, articolul din Express – întărit cu relatări mai detaliate mai târziu în cursul săptămânii – a fost umbrit de o poveste mult mai mare care a aterizat pe masa de mic dejun regală: că regina urma să fie sfătuită de doamna Thatcher să nu accepte nicio invitaţie viitoare din partea liderului sovietic Mihail Gorbaciov de a vizita Moscova. Acesta este un afront la adresa monarhului la mai multe niveluri. S-a încălcat convenţia conform căreia sfaturile primului ministru sunt strict confidenţiale. S-a sugerat astfel că regina este păpuşa doamnei Thatcher - că o vizită din partea Elisabetei a II-a este de fapt o parafă de aprobare care trebuie acordată naţiunilor străine recunoscătoare de către premier atunci când acesta (şi nu un simplu monarh care ascultă ordinele) consideră de cuviinţă. A fost atinsă o problemă şi mai delicată, dar în mare parte nespusă, din relaţiile dintre Nr. 10 şi Palat: că Marea Britanie a devenit o naţiune cu doi monarhi şi că, în progresul ei de la rolul de femeie casnică la cel de superstar de talie mondială, Margaret Thatcher a devenit mai regină decât regina. Chiar dacă dezvăluirea a fost sancţionată de prim-ministru, aceasta a avut un ricoşeu teribil. Ruşinea ei a fost evidentă în Camera Comunelor când Dennis Skinner, deputat laburist de stânga pentru Bolsover, a cerut să ştie de ce doamna Thatcher  o «opreşte pe regină să plece în Rusia». O Doamnă de Fier neobişnuit de tulburată a răspuns (cu pluralul ei regal, în întregime caracteristic): «Nu discutăm problema. Aceasta nu a fost abordată în niciun fel». În cele din urmă, regina şi prea puternicul ei prim-ministru s-au întâlnit faţă în faţă la Palatul Buckingham, în audienţa săptămânală obişnuită a şefului de cabinet. Astfel de întâlniri sunt în mod normal absolut discrete, dar – într-o rară ruptură cu precedentul – surse de la palat au făcut în aşa fel încât să se ştie că regulile de protocol au fost într-adevăr ridicate şi că doamna Thatcher a fost obligată să-şi ceară scuze. Dintre toţi cei opt prim-miniştri ai domniei ei de până atunci, despre Thatcher se spune că este cel cu care regina are cele mai reci relaţii. «Pragmatic» este cel mai bun cuvânt cu care poate veni un parlamentar bine informat. Primul ei prim-ministru, Winston Churchill, un regalist romantic, a venerat-o, iar cei doi discutau fericiţi despre caii de curse, una din pasiunile comune. Harold Macmillan a fermecat-o. Cu Harold Wilson – primul dintre premierii săi care provine din afara clasei conducătoare tradiţionale – a stabilit o relaţie de respect reciproc. «Cu siguranţă îl voi sfătui pe succesorul meu să-şi facă temele înaintea audienţei», a spus el la pensionarea sa în 1976, «sau se va simţi ca un şcolar nepregătit». Succesorul său, James Callaghan, s-a bucurat de relaţii şi mai strânse. În veneraţia sa faţă de monarhie, el a fost întruchiparea conservatorismului clasei muncitoare.

Citiţi continuarea pe www.businessmagazin.ro