Dacă piaţa românească este atât de bună (câinele nu pleacă de la măcelărie!), întrebarea este de ce pleacă investitorii străini mari din România, acum când economia este în cea mai bună situaţie din istorie, cu un PIB care va ajunge la 300 de miliarde de euro

De mai mulţi ani, tot ne intersectăm cu o retorică - că România este o ţară extraordinară din punct de vedere economic, plină de resurse, de unde multinaţionalele transferă profiturile, exploatată de către străini care stau în România pentru că “unde aţi văzut voi câinele să plece de la măcelărie?”.

PSD-ul lui Dragnea, aflat la guvernare, folosea din plin această retorică când se adresa propriului electorat şi ţării, iar acum Mihai Tudose, fostul premier, a preluat ştafeta. Nici cei din PNL nu sunt mai prejos.

Cu toate că România este o ţară extraordinară din punct de vedere economic, acum suntem puşi în situaţia în care investitorii străini strategici chiar pleacă de la “măcelărie”, exact când România este în cea mai bună situaţie economică din istorie, cu un PIB care va depăşi la anul 300 de miliarde de euro, dublu faţă de momentul integrării în Uniunea Europeană şi de 10 ori mai mult faţă de anul 2000.

► Săptămâna trecută, gigantul italian Enel, una dintre cele mai mari companii din Italia dar şi din Europa, cu o capitalizare de 52 de miliarde de dolari, de zece ori mai mare decât OMV Petrom, a anunţat oficial că vrea să plece din România.

Criza de pe piaţa energiei, în care guvernul Ciucă a transferat până acum nota de plată pentru compensările din energie către distribuitori, problemele legislative, lipsa interesului politic de a rezolva problemele, retorica autorităţilor i-au făcut pe cel de la Enel să renunţe la 1,3 milioane de clienţi şi la veniturile de sute de milioane de euro din România.

Deci piaţa din România e atât de bună, încât cineva pleacă de bunăvoie de aici.

Prima informaţie este că grupul energetic grec PPC ar vrea să cumpere operaţiunile Enel, care este la a treia tentativă de ieşire din România. Problema este că PPC este o companie cu o putere economică, financiară mai scăzută. Totuşi, Grecia are un PIB de numai 220 de miliarde de euro, cu aproape 50% mai puţin decât România. Dacă grecii se vor confrunta cu o situaţie similară pe piaţa energiei, de unde pot ei să aducă aproape 400 de milioane de euro peste noapte, ca să echilibreze siuaţia financiară de la Bucureşti? Nici sistemul bancar românesc, nici sistemul din Grecia nu este suficient de puternic pentru a furniza linii de finanţare când se pune problema unei crize. De asemenea, este altceva când italienii, care au un PIB de 2.100 de miliarde de euro, au interese în România versus grecii. Investitorii din Grecia au fost buni în anii ’90 şi până la venirea crizei din 2008.

► Grupul german EON s-ar putea să fie în aceeaşi situaţie ca şi ENEL şi să încerce să-şi vândă operaţiunile din România, izbindu-se de aceleaşi probleme ca italienii. Pentru  un sector de energie şi gaze considerat strategic, a avea un investitor din Germania, cea mai puternică ţară a Europei, este cu totul altceva decât să ai ca investitor un fond de investiţii care nu are niciun fel de influenţă politică atunci când ai nevoie.

► Gigantul american Exxon a plecat din România vânzându-şi participaţia către Romgaz, o companie controlată de stat. Mulţi politicieni au aruncat  în sus cu basca, exprimându-şi satisfacţia că statul român a preluat resursele de gaze, dar nu-şi pun întrebarea de ce au renunţat americanii la resurse de 20 de miliarde de euro din Marea Neagră, dacă lucrurile sunt atât de bune în România.

Acum, grupul austriac OMV, care are 51% din acţiunile Petrom, a spus că va decide la jumătatea anului viitor ce va face cu proiectul de gaze din Marea Neagră.

Deci tot climatul pentru investiţii este atât de bun încât americanii au plecat, iar austriecii, care sunt slăbiţi financiar după eşecurile din Rusia sau din alte părţi, au amânat decizia până anul viitor. Şi cine ştie, poate între timp vor şi ei să-şi vândă partea.

Este bine că Romgaz a intrat în proiectul de gaze din Marea Neagră, dar mai degrabă aş fi preferat să-i avem pe americani, care au şi experienţă, şi putere politică şi militară, ca să deruleze investiţia, mai ales în contextul cu războiul din Ucraina. Investiţiile din Marea Neagră înseamnă miliarde şi miliarde de euro, aproape un deceniu de lucrări şi tare mă tem eu că nici Romgaz şi nici OMV nu au resurse financiare suficiente. Capacitatea sistemului bancar din România este limitată pentru a finanţa astfel de proiecte, iar finanţatorii externi nu cred că se înghesuie, având în vedere că suntem ţară de graniţă cu un conflict militar.

► Grupul ceh CEZ, care a reuşit să ridice capul pe piaţa energiei, a vândut operaţiunile de distribuţie din România către un fond de investiţii, Maquire, care s-a trezit în mijlocul unei crize energetice şi nu ştie cum să scape mai repede de clienţi.

Bancherii de investiţii pe care se bazează fondurile de investiţii nu gândesc în termeni politici şi nu au nicio problemă să iasă din România dacă operaţiunile de aici nu le mai aduc niciun ban.

► Fondul american de investiţii Carlyle, care deţine cealaltă exploatare de gaze din Marea Neagră, a scos la vânzare operaţiunile, susţinând că este momentul ca un nou investitor să preia acest proiect. Dar nu ştiu dacă va fi o coadă de ivnestitori de calibru, ci mai degrabă vor fi investitori regionali, care şi ei nu au o putere financiară atât de mare şi nici nu sunt interesaţi de România atât de mult din punct de vedere politic.

► Cu toţii citim în fiecare zi cât de important este portul Constanţa, dar dacă era atât de important pentru cineva de calibru, era curăţat de mult de conexiunile locale care îl ţin în loc. Portul Constanţa nu acoperă nicio “dană” din Rotterdam, darămite să-i ia locul în preluarea fluxurilor de transport de mărfuri.

Cei mai interesaţi de Portul Constanţa sunt acum miliardarii ucraineni.

► Cu toţii ne indignăm de profiturile pe care le au băncile în România, dar piaţa este atât de bună, încât jumătate din bănci şi-ar vinde operaţiunile dacă ar avea cine să le cumpere. Este adevărat că băncile din România au o profitabilitate ridicată, dar acţionarii ar fi mai interesaţi să aibă un volum mai mare de activitate decât să fie profitabili având 1% cotă de piaţă.

În ultimii ani BCR – deţinut de Erste, BRD – deţinut de grupul francez Soc.Gen, Unicredit – deţinut de grupul italian Unicredit, Raiffeisen au preferat mai degrabă să frâneze creşterea, câştigarea de cotă de piaţă şi să se concentreze pe clienţii buni, de pe urma cărora să obţină profit. Toată lumea crede că piaţa bancară românească are un potenţial mare de creştere, dar nu este deloc aşa. Dacă dăm la o parte zona rurală, acolo unde nimeni nu intră într-o agenţie cu zilele, darămite să ia credite sau să facă operaţiuni, vom vedea că zona urbană este acoperită de către bănci şi nu prea mai au unde să crească. Zona rurală, care înseamnă jumătate din România, este moartă din punct de vedere bancar şi ne iluzionăm degeaba că există ceva potenţial să ai agenţii acolo.

În ultimii ani, mai ales de când a venit pandemia, numai BT şi CEC Bank au crescut mai accelerat, la care adăugăm şi grupul ungar OTP. Problema este că celelalte bănci nu mai vor să crească în volum, pentru că nu există suficient business bancabil.

Banca Transilvania, care a ajuns după două achiziţii şi creştere organică pe primul loc în România, nu poate prelua la nesfârşit tot ce vând alţii. Ca să crească în continuare, Banca Transilvania are nevoie de capital, mai ales în noul context, în care toate băncile sunt lovite în capital de scăderea valorii portofoliului titlurilor de stat, dar costul de atragere de capital a ajuns atât de mare, încât totul se amână.

CEC Bank, o bancă a statului, a apăsat pedala de acceleraţie în ultimi trei-patru ani, a luat business, dar acum şi-a epuizat capitalul. Iar ca să crească în continuare are nevoie de capital suplimentar şi întrebarea este dacă Ministerul de Finanţe mai este dispus să aloce bani. Dacă ar intra pe piaţa privată pentru a atrage capital, costul este de atât de mare în acest moment, încât poate nu are sens. Dacă dobânda la titlurile de stat, care au ratingul cel mai ridicat, este de 7% la euro şi 9% la lei, la ce dobândă se pot împrumuta CEC Bank sau Banca Transilvania şi ce dobândă ar trebui să ceară apoi clienţilor? Toate băncile sunt în acest moment pe hold, încercând să gestioneze situaţia actuală cu riscurile care apar în fiecare zi şi cu portofoliul de titluri de stat româneşti, care a scăzut substanţial. Nici nu se mai pune problema de creştere. Iar acest lucru se va vedea foarte bine în următorii ani. Fără programe de garanţii date de stat, nicio bancă nu va risca să crediteze companiile româneşti. Bineînţeles, cu excepţia celor foarte bune, care însă pot fi numărate pe degete.

► Piaţa de telecomunicaţii din România este atât de bună şi atât de profitabilă, încât gigantul german Deutsche Telekom, în topul companiilor din Europa şi din lume, a decis să iasă din România, fără niciun fel de problemă. Divizia de telecomunicaţii fixe – Romtelecom - a vândut-o către Orange iar acum, de câteva luni, tot încearcă să vândă divizia de telefonie mobilă, de care sunt interesate numai fonduri de investiţii regionale.

Deutsche Telekom are linii de finanţare nelimitate, în timp ce orice fond de investiţii are linii de finanţare limitate. Aşa că, atunci când se va pune problema de creştere sau când vine vreo criză, un fond de investiţii nu are capacitate suficientă să facă faţă necesităţilor şi atunci pune totul pe hold.

Cred că avem o abordare greşită dacă credem că investitorii străini strategici nu pot să plece din România pentru că “câinele nu pleacă niciodată de la măcelărie”. Aceşti investitori pleacă nu pentru că nu ar avea profit, ci pentru că piaţa şi economia României nu este suficient de mare,  potenţialul de creştere este limitat, iar pe lângă acest lucru sunt şi eternele probleme legislative, de reglementare, de discuţii cu autorităţile, de promisiuni care niciodată nu se îndeplinesc, iar fiecare guvernare, fiecare ministru pasează problemele de la unii la alţii.  

România are nevoie întâi de toate de investitori strategici, de investitori care provin din ţări care sunt puternice, care pot susţine intresele României atunci când este nevoie. Avem nevoie de cancelariile de la Berlin, Paris, Roma, Viena, Washington.

În ultimul timp România este mai degrabă interesantă pentru investitori regionali - cehi, slovaci, polonezi, unguri -, dar şi aceştia au o putere financiară doar puţin mai mare decât a noastră. Ei vin în România mai degrabă pentru profit decât pentru a creşte businessul, iar economia României nu ştiu dacă are nevoie de acest lucru în acest moment.

La fiecare euro investit de o multinaţională, şi o companie românească investeşte un euro. Dar dacă nu există acel euro de la un investitor străin, o companie românească nu investeşte 1 euro, pentru că nu are pentru ce.

România trebuie să fie pe harta fluxurilor comerciale şi financiare globale, dar acest lucru nu se poate face pe cont propriu, ci doar fiind parteneri, fiind de interes pentru investitorii străini strategici cu putere politică şi financiară mare.

Americanii sunt interesaţi de România doar din punct de vedere politic şi militar. Cât armament am cumpărat de la americani în ultimii ani, şi bine am făcut, nu au făcut americanii investiţii în România în 30 de ani.

Tot timpul mizăm pe retorica că avem resurse în România cât să hrănim toată Europa sau să devenim mari producători de aur, uraniu şi cine mai ştie ce metale, dar nu este deloc aşa.

Eu cred că, dacă am fi avut resurse comerciale suficient de mari, am fi avut şi investitori strategici mari.

Noi facem o confuzie între o resursă găsită pe undeva prin ţară şi o resursă comercială care să determine şi exploatarea ei. Cred că la fel este şi situaţia gazelor din Marea Neagră.

Este bună şi retorica asta către public, că suntem o piaţă extraordinară, dar să nu ne trezim că pleacă din ce în ce mai mulţi investitori strategici, care sunt din ţările cele mai puternice ale lumii şi rămânem cu investitori regionali cu o putere mult mai redusă politică, militară, financiară şi diplomatică, sau rămânem cu statul.

Noi vrem ca Hidroelectrica, cea mai valoroasă companie a statului, să cumpere toate proiectele scoase la vânzare din energie, ca şi cum ar avea resurse financiare inepuizabile, când Hidroelectrica are probleme să facă un call-center prin care să preia clienţii care vin de la Enel sau de la alţi furnizori din energie.

Capacitatea financiară a României şi a statului este extrem de limitată pentru operaţiunile mari, care ar putea fi considerate strategice. Nici bugetul de stat, nici băncile cu capital românesc şi nici băncile străine nu au suficiente resurse pentru a gestiona preluarea activelor scoase la vânzare de către investitorii strategici.

Iar celebra Banca de Dezvoltare încă nu a apărut după zece ani, de când este vânturată această idee.

Este bine că guvernul Ciucă a înfiinţat un departament pentru atragerea de investiţii străine, dar poate mai întâi ar trebui să discute cu investitorii străini strategici să nu plece din România.