Când poate dispune procurorul măsuri asiguratorii pentru repararea unei pagube rezultate în urma unei infracţiuni?

Potrivit dispoziţiilor art. 249 din  Codul de procedură penală: „Procurorul, în cursul urmăririi penale, (...), poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă (...), pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.”

Deşi la prima vedere activitatea procurorului pare relativ facilă şi, imediat după constatarea săvârşirii unei infracţiuni, acesta poate dispune luarea măsurii asigurătorii în temeiul articolului  enunţat,  acest act procesual trebuie să îndeplinească mai multe condiţii pentru ca soluţia dată să fie legală şi temeinică.

(i) O condiţie ce trebuie întotdeauna îndeplinită, încălcarea ei fiind invocată deseori în practică, este aceea a motivării corespunzătoare a ordonanţei prin care s-a luat această măsură, în concordanţă cu prevederile art. 286 din  Codul de procedură penală,  aplicabilă tuturor ordonanţelor emise de  procuror, textul legal menţionând: „ordonanţa trebuie să cuprindă obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora”. 

Din analiza acestor dispoziţii se poate observa că, pentru asigurarea legalităţii, orice ordonanţă trebuie să fie întotdeauna motivată, neexistând nicio situaţie în care legiuitorul să permită organului de urmărire penală să emită un act nemotivat sau chiar sumar motivat.

Prin motivarea ordonanţei trebuie să se înţeleagă indicarea argumentelor aduse de organele de urmărire penală pentru justificarea temeiniciei şi legalităţii soluţiei. Aceasta presupune  interpretarea şi analiza aplicării anumitor norme de drept, precum şi analiza şi evaluarea aspectelor, împrejurărilor şi a probelor pe baza cărora s-a dispus soluţia.

(ii) Raportat la scopul urmărit prin luarea acestei măsuri,  considerăm că în orice ordonanţă  trebuie identificate fapte din care ar rezulta, raportat la cazul fiecărui acuzat în parte, necesitatea de a evita pericolul de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor – ceea ce care ar justifica instituirea unei astfel de măsuri de natură a limita, de multe ori covârşitor, dreptul de proprietate.

De exemplu, în situaţia în care nu a existat niciun indiciu că suspectul sau un inculpatul nu ar fi încercat, prin acţiuni concrete, să ascundă, distrugă, înstrăineze sau să sustragă de la urmărire bunurile sale, apreciem că organul judiciar nu poate prezuma intenţia proprietarului bunurilor de a desfăşura aceste acţiuni limitativ indicate de textul de lege, fiind necesar ca pericolul să fie unul real şi să rezulte din probe.

(iii) Fiind o măsură procesual penală provizorie cu un rol complex, este esenţial să se determine finalitatea concretă a măsurii asigurătorii, în fiecare caz în parte, pentru a putea stabili limitele efectelor acesteia.

Cu toate acestea, e posibil  ca în cuprinsul ordonanţelor să se precizeze că dispunerea acestei măsuri se impune întrucât organul de urmărire penală urmăreşte acoperirea mai multor scopuri prevăzute de lege,  utilizând formulări cu conţinut alternativ, de exemplu: „în vederea confiscării speciale sau, după caz, în scopul recuperării prejudiciului”, fără a exista o delimitare clară asupra scopului final al acestei măsuri. Această modalitate de redactare, în opinia noastră, este de natură să înfrângă dispoziţiile procesual penale amintite.

(iv) Unul dintre scopurile alternative pentru care se poate dispune luarea acestei măsuri este de reparare a pagubei produse prin infracţiune.

Or, în cazul în care organele de urmărire penală urmăresc scopul ce face obiectul prezentei analize, trebuie avut în vedere un aspect important, anume acela că recuperarea prejudiciului este strâns legată de acţiunea civilă.

De aceea,  luarea măsurilor asigurătorii trebuie să fie precedată de o cerere de constituire de parte civilă a persoanei vătămate prin săvârşirea unei infracţiuni, precum şi de o solicitare expresă din partea părţii civile legal constituite de luare a acestei măsuri întrucât doreşte să aibă o garanţie că prejudiciul va fi recuperat.

(v) Bineînţeles, măsură asiguratorie trebuie să fie proporţională cu restrângerea dreptului de proprietate, nefiind posibil ca această măsură să reprezintă o sarcină individuală excesivă.

Acest aspect este reiterat şi de către instanţa supremă, prin Decizia nr. 19/2017,  în care se precizează, printre altele, că: „Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului”.

Concluzionând, deşi luarea măsurii asigurătorii în vederea recuperării pagubei produse prin infracţiune se regăseşte în cuprinsul unui singur articol din Codul de procedură penală, aşa cum rezultă din cele anterior menţionate, procurorul trebuie să respecte multiple condiţii pentru ca soluţia dispusă să fie legală şi temeinică.