Adrian Vasilescu, BNR: Inflaţia a trecut în anul al III-lea! Ce ne aşteaptă în 2023? (II)

Am intrat în 2023 cu convingerea că vârful actualului ciclu inflaţionist a rămas în urmă, în noiembrie anul trecut, şi că încă din decembrie, când rata pe 12 luni a creşterii preţurilor de consum a coborât la 16,37 la sută, am  marcat  trecerea de la inflaţie la dezinflaţie. Într-un recent comunicat  - în avans faţă de prognoza din februarie, când va fi aprobat al patrulea raport asupra inflaţiei din 2022, cu date de ultimă oră - BNR schiţează proiecţia pentru anul în curs:  inflaţia îşi va încetini ritmul de creştere în primul trimestru al acestui an;  după care, în cel de-al treilea trimestru, rata anuală va fi măsurată cu o singură cifră. Probabil, 9 la sută. Sau între 7 şi 8 la sută, dacă împrejurările vor fi favorabile.

Iar când scriu „împrejurări“ mă refer, întâi şi întâi, la cele „globale“. Lumea a înţeles că, între şocurile petroliere ce au provocat stagflaţia de la cumpăna anilor 1970-1980 şi actualul ciclu inflaţionist, a avut parte de un echilibru fragil de…  „vreme bună“. Şi că imediat ce vremea s-a înăsprit, în 2021, sub presiunea furtunii preţurilor produselor şi serviciilor energetice, şiruri  de violenţe s-au adunat într-un ciclu numit convenţional „inflaţionist“. De ce convenţional? Pentru că  nu seamănă cu cele precedente cunoscute în istorie şi nici nu se încadrează în definiţia inflaţiei. Fapt ce a făcut ca băncile centrale cele mai mari şi mai puternice din lume, între care Fed şi BCE, să-şi modifice şocant, la intervale scurte, strategiile de combatere a creşterii dezordonate ori chiar haotice a preţurilor. Fed, bunăoară, până să pornească decisiv, în martie 2022, morişca creşterilor succesive ale dobânzilor directoare - ajungând să sugereze în comunicate oficiale că blocarea creşterii exorbitante a preţurilor de consum e mai importantă decât protejarea pe termen scurt a creşterii economice şi decât teama că înăsprirea politicii monetare ar duce la scumpirea creditelor - şi-a arătat pe faţă ezitările. Şi nu timp de câteva săptămâni sau de câteva luni, ci mai mult de un an. Argumentul cel mai puternic fiind acela că „dobânzile în creştere ameninţă disponibilitatea gospodăriilor populaţiei de a angaja împrumuturi bancare şi de a consuma ori de a investi“. BCE, în acelaşi timp - insistând că „pericolul stagflaţiei nu este scenariul ce îl priveşte“ şi, mai cu seamă, că „trebuie să ţină cont de nevoia de a sprijini creşterea economică în zona euro“ - a amânat mai mult decât Fed intervenţia decisivă împotriva dezordinii preţurilor. În  luna lui cuptor 2022 - când nu mai era niciun dubiu că vântul crizei energetice împinge preţurile generale într-o zonă periculoasă, înfrigurând marile economii europene - BCE a decis tranşant să lovească preţurile ce  deja ameninţau să dezorganizeze întreaga economie.  Alternativa unor alte amânări nu ar fi fost decât „şi inflaţie mare, şi recesiuni grele“. Faptul că în Statele Unite, unde Fed a acţionat mai devreme şi mai decisiv, inflaţia înregistrează un recul puternic începând încă din septembrie, este o lecţie. Ca şi aceea că,  în zona euro, marile economii se tem deja că nu vor avea altă şansă de a contracara inflaţia decât dacă vor plăti  preţul excesiv al unor recesiuni în serie şi nu tocmai uşoare.

De ce sunt importante pentru noi aceste împrejurări? Pentru că,  la nivelul a 80 de procente, inflaţia noastră este determinată de cea globală. Pe de altă parte însă, pentru contracararea inflaţiei, factorii interni sunt determinanţi. Lumea nu va scăpa de această povară în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră. Despărţirea de inflaţie va cunoaşte decalaje semnificative între ţări şi continente. Nici în anii 1980 - când Volcker în SUA, şeful Fed de atunci, a urcat dobânda de politică monetară mai sus de 20 la sută şi a provocat, odată cu zdrobirea inflaţiei, un şir de recesiuni puternice în toată lumea - nu a fost altfel. Acesta este principalul motiv pentru care  BNR face din dobânda  de politică monetară un pariu cu miză mare. Având o experienţă robustă (şi unică) în lupta cu inflaţia, banca noastră centrală  a învăţat în viaţa de toate zilele ceea ce laureatul Nobel Paul Samuelson subliniase apăsat în studiile sale. Şi anume, că nicio bătălie cu inflaţia - mai ales cu inflaţia persistentă şi puternică - nu poate fi câştigată dintr-o dată! Strategiile se structurează din mers, la fel şi deciziile, pentru că orice tablou inflaţionist îşi schimbă continuu înfăţişarea.

BNR a calculat, în ianuarie 2021, că în condiţiile acelui moment, când rata de 2,06 a inflaţiei  cu care încheiase anul 2020 îi atribuia cel mai bun rezultat în tabloul UE al preţurilor de consum,  o îndreptăţea să reducă dobânda de  politică monetară  la 1,25 la sută. Era cel mai de jos nivel de dobândă din întreaga istorie a Băncii Naţionale. Dar, în acelaşi timp, era  departe de a fi cea mai mică dobândă comparativ cu Fed şi BCE, care încă mizau pe nivelul zero, încurajate de faptul că actualul ciclu inflaţionist încă nu începuse să se formeze. Şi comparativ cu alte bănci centrale, din ţări cu deflaţie, care reduseseră drastic  dobânda de politică monetară. Până unde? Până în jur de zero. BNR nu le-a imitat. Şi-a făcut propriile analize şi, raportându-le la realitatea concretă, a operat două creşteri ale dobânzii, de câte 25 de puncte de bază, în octombrie şi noiembrie 2021. Continuate cu  alte opt sesiuni de creştere a dobânzii în 2022, numai una cu

25 de puncte de bază, celelalte mergând până la 75 şi la 100. Strategie de politică monetară, care nu a lăsat  loc pentru relaxări inutile si nici pentru restricţii inutile. Mereu atentă  să nu sufoce nici creşterea economică si nici stabilitatea financiară. Şi iată că, deşi  România intrase în 2022  cu „preaviz“ de recesiune, nu a plătit acest preţ, în contrapartidă la combaterea inflaţiei.

Şocuri inflaţioniste în 2023? Nu se întrevăd! Am avut parte de astfel de zguduiri în martie şi aprilie 2022. Din mai însă, lună de lună, marile presiuni inflaţioniste au fost temperate. Vedem asta nu în coloana din dreapta a comunicatelor INS, unde sunt trecute ratele pe 12 luni, cu influenţele creşterilor mari de preţuri din prima parte a lui 2022, ci în coloana din stânga, unde sunt înscrise creşterile lunare. Aici sunt mişcările recente, cu rate  sub un procent la gaze, la electricitate şi la combustibili, deşi în coloana din dreapta persistă rate „istorice“ de 40 sau chiar 60 de procente.

Pe înregistrările din coloana din stânga, cu creşteri din toamna lui 2022, se bazează BNR când mizează că dezinflaţia va fi nota distinctivă a anului 2023. Având convingerea că,  în momentul de faţă,  încetinirea creşterii  preţurilor este  cel mai bun activ social pe care poate să-l dea o bancă centrală, în sensul că asigură nu numai încredere, dar şi o creştere economică sustenabilă şi de durată. În plus, inflaţia în scădere fereşte societatea de marile nedreptăţi economice şi sociale, pe care le provocă preţurile în creştere. Pentru că nu există taxă mai nedreaptă decât inflaţia galopantă sau decât deflaţia.

Dobânda de politică monetară real negativă (racordată deci la realitatea ţării, dar menţinută sub rata inflaţiei) dovedindu-se în prezent optimă pentru a susţine această strategie. Acum, în împrejurări noi, într-un context inedit care impune măsuri inedite, analizele BNR de la începutul lui 2023 au indicat imperativul unei creşteri de dobândă în ianuarie cu numai 25 de puncte de bază. Dar  opţiunile rămân  deschise, şi nicidecum închise, asa cum s-au grăbit să afirme analiştii ce au considerat că „BNR a pus cruce, pentru 2023, altor mişcări ale ratei de referinţă“.  BNR a explicat, în repetate rânduri,  că îşi păstrează „arme si gloanţe“ pentru  ipoteza unor eventuale şocuri inflaţioniste.