O calatorie prin odai stranii si pe strazi care dispar

In prezenta poetului Constantin Abaluta, simti instinctiv nevoia sa-ti controlezi tinuta sau sa-ti scuturi scamele invizibile de pe maneca. Totusi, autorul "Cartitei lui Pessoa" nu e un singuratic, nici un morocanos, nutreste, dimpotriva, cultul prieteniei si ii place sa vorbeasca despre prietenii sai, dintre care unii, ca George Almosnino sau Vasile Petre Fati, nu mai sunt printre noi.

Ii place de asemenea sa se ocupe de tineri, carora le parcurge incercarile de literatura cu o rabdare de benedictin si cu o exigenta de critic chitibusar, oprindu-se cateodata la fiecare cuvant, ba chiar la fiecare jumatate de cuvant.

N-a fost niciodata ceea ce se cheama un poet in voga". Poate si pentru faptul ca discretia sa de veritabil aristocrat al literaturii i-a ferit poezia de orice stridenta, de orice nota ostentativa si l-a tinut departe de cercurile unde se impart perlele false ale succesului si se confectioneaza gloriile de doi bani.

Caci Constantin Abaluta este unul dintre putinii locuitori ai lumii atat de pestrite a literatilor pe care e imposibil sa ti-l imaginezi in calitate de protagonist al vreuneia dintre acele istorioare hazoase ce fac deliciul amatorilor de sub-istorie literara.

Cei care (neputandu-l nega) l-au omologat fara prea mare entuziasm ca pe una dintre vocile lirice de prim-plan au trebuit sa accepte ca (mai cu seama in ultimele sale volume) Constantin Abaluta a ajuns la formula extrem de personala a unui lirism decantat de orice impuritate si ca ceea ce scrie acest autor prea putin preocupat de aplauzele galagioase ale plebei iubitoare de circ se intampla sa fie nu doar poezie, ci chiar mare poezie.

Cand l-am cunoscut pe poetul Abaluta, am fost frapat de trasaturile de o finete aproape dureroasa ale unei fizionomii tradand parca nu stiu ce muzica secreta a celulelor, care are ceva din ascutisurile melancolice ale unei fraze din Proust.

Am descoperit apoi ca, mai cu seama in jocul penumbrelor, chipul lui Abaluta poate capata un soi de spectralitate, spectralitatea cautatorilor de timp pierdut si de timp regasit. ai daca ar fi sa-i dau bunului domn Swann infatisarea unei persoane in carne si oase, cred ca i-as imprumuta trasaturile lui Constantin Abaluta.

De aceea nu trebuie sa surprinda pe nimeni ca ultimele sale poeme (populate din abundenta cu odai stranii, pline de lucruri vechi si de oglinzi aburite, ori de strazi care tulbura prin aerul lor blajin de irealitate) stau sub semnul calatoriei prin meandrele timpului si prin golurile de timp.

Exista, pe de alta parte, in aceste poeme un rafinament al simplitatii care il releva in persoana lui Abaluta pe omul de gust ce poseda judecata sigura a estetilor de odinioara, cei care stiau sa guste frumusetea unui alexandrin, dar si tremurul inefabil al unei pete mici de culoare.

ai ma gandesc mai ales (pacatos ce ma aflu) la estetii de pe vremea decadentismului, cu bautorii sai de absint, bolnavi de frumusete si suavitate. O boala care in poemele cu odai ale lui Constantin Abaluta ia forma visului de zbor si a dorintei de disparitie in materia ireala a unei mari diafane de aer.

Pentru a-i face intru totul dreptate omului de gust, nu pot sa trec peste faptul ca interlocutorul meu tocmai a publicat o masiva antologie de poezie intitulata "Poezia romana dupa proletcultism", care se opreste asupra promotiilor '60-'70 si in care textele antologate sunt insotite de comentarii pertinente, divulgand in Constantin Abaluta pe unul dintre cei mai avizati cititori (si nu doar autori) de poezie, a carui cultura poetica (trecuta si prin proba de foc a traducerilor) nu stiu sa fie egalata de prea multi dintre poetii de astazi.

Tocmai datorita acestor comentarii de o amploare neobisnuita, antologia lui Abaluta ar putea sa se numeasca la fel de bine (ca si cea a lui Marin Mincu de altfel) "Istoria poeziei romane dupa proletcultism". Sau (de ce nu) "Manual de poezie", caci, daca s-ar mai scrie astazi asemenea manuale, Constantin Abaluta ar fi una dintre personalitatile cele mai indreptatite sa se angajeze in elaborarea lor.

Cat despre poemele sale mai noi, aflu ca acestea au si fost stranse intr-un volum ce se va intitula "Orasul marea strazile care dispar" (fara virgula, cum tine sa ma atentioneze autorul). Prima sectiune ("Orasul marea") e un poem de circa 500 de versuri, cea de-a doua ("Strazile care dispar") va cuprinde poeme in proza, citite nu de mult in Cenaclul Uniunii Scriitorilor.

Iar interesul pe care l-au starnit acolo ma face sa cred ca aceasta noua carte va fi, pentru cititorul de poezie, un dar pe cat de rar pe atat de bogat, ca toate darurile pe care ni le-a facut in ultimul timp Constantin Abaluta.