Vanatorul din jungla

Autor: Andrei Terian 06.10.2006
Daca Alexandru Musina ar fi fost pictor, l-am fi gasit cu siguranta la Salonul Independentilor. Si aceasta deoarece, in loc sa se inroleze intr-un comando ideologic, eseistul a preferat sa gandeasca intotdeauna de capul lui. Poate de aceea ni se pare uneori ca indeletnicirea sa favorita e sa ne contrarieze non-stop.
De pilda, Musina a decretat ca postmodernismul a expirat intr-o vreme cand postmodernii nostri de-abia silabiseau conceptul; sau a respins societatea de consum pe vremea cand politrucii "tranzitiei" mai credeau ca Big Mac-ul e numele unui miliardar american. Astfel incat nu ar trebui sa ne mire ca autorul inoata iarasi contra curentului, tiparindu-si de curand un volum de articole publicate "da damult, mai da damult" si care - colac peste pupaza - nici macar nu se refera la carti romanesti.
De ce alege Alexandru Musina sa publice aceste oldies acum, cand moda face ca pana si articolele scrise mai an sa li se para autorilor si cititorilor de azi deja "prafuite"? Intrebarea suscita, probabil, doua raspunsuri, care se leaga, ambele, de titlul cartii: Supravietuirea prin fictiune*. Pe de o parte, Alexandru Musina scrie despre niste carti pe care, chiar daca nu le-a scris el, le-a (re)citit intotdeauna ca fiind ale sale: "Fiecare, in felul ei, m-a ajutat chiar pe mine sa gasesc solutii (de supravietuire, nu doar intelectuala!) intr-un regim comunist aberant, incoerent, intr-o lume dominata de penurie, de frig si de frica. (Ca-n orice situatie extrema, fictiunea - sau vorbirea despre ea - mi-a tinut, in buna masura, de foame si de cald, mi-a dat curaj si speranta)." (p. 6) Supravietuirea prin fictiune devine astfel un fel de autobiografie deghizata.
Pe de alta parte, cartile comentate sunt carti "cu probleme". Adica niste scrieri care incearca sa rezolve probleme si care pun, la randul lor, probleme. Ca si textele lui Musina, de altfel. Si poate ca cea mai interesanta dintre ele priveste chiar statutul fictiunii. Sau, daca vreti, al realitatii, de vreme ce autorul ne avertizeaza in prefata volumului sau: "Noi, postmodernii, nu doar supravietuim cu ajutorul ei, dar traim tot mai mult in si din fictiune. Pentru ca, azi, ceea ce numim realitate e tot mai mult materializarea fictiunilor celor mai diverse." (p. 6) Prin urmare, Alexandru Musina scrie nu atat despre carti semnate de Viktor Astafiev, Ken Kesey, Valentin Rasputin, Cinghiz Asimatov, Marguerite Yourcenar, Umberto Eco, George Steiner, Fernand Braudel, E.R. Dodds s.a.m.d., cat despre provocarile reale pe care ni le adreseaza indivizii, tarile, sistemele sociale, ideologiile si discursurile din cartile cu pricina.
Din acest motiv, eseurile adunate in Supravietuirea prin fictiune sunt, in acelasi timp, mai putin si mai mult decat niste cronici literare. Mai putin, pentru ca autorul nu e un "profesionist" al comentariului: nu e preocupat nici sa dobandeasca cine stie ce autoritate (sau macar continuitate) in domeniul comparatisticii, nici sa bifeze intreg domeniul traducerilor. Ba chiar exista la Alexandru Musina un anume amatorism asumat, care-l face sa comenteze exclusiv cartile care-i excita intelectul. Si totusi, comentariile per ansamblu sunt excelente si e greu sa le gasesti vreun echivalent in productia numerosilor ceterasi contemporani naimiti pe la varii case editoriale sa juiseze la comanda. Tocmai de aceea, Musina reuseste sa ramana simpatic chiar si atunci cand da voios cu bata-n balta (in eseul despre Numele trandafirului, bunaoara, unde comentatorul trece cu vederea substratul politic al romanului).
Dar articolele din Supravietuirea prin fictiune sunt, totodata, mai mult decat cronici. Si aceasta deoarece Musina nu se agata cu dintii de aspectul "estetic" (adica formal) al cartilor, ci cauta in ele mai mult decat delectare imediata. Pentru el, cartile comentate sunt "pre-texte", dar nu in sensul - atat de raspandit azi - ca operele ar fi utilizate ca simple recipiente pentru umorile cronicarului, ci in acela ca "textul", adevaratul text iese la iveala abia dupa ce i-am decorticat invelisul lingvistic. Din acest punct de vedere, "starurile" cartii lui Musina sunt romanul lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lunga decat veacul (retiparit de curand la Editura Corint) si volumul de eseuri Dupa Babel de George Steiner (care-si asteapta mai departe o noua editie). Primul - o utopie negativa a "mankurtizarii" globale, o parabola teribila despre pierderea libertatii si a memoriei, ghidata de intuitia ca "pornirea de a-i transforma pe ceilalti in mankurti e una de dincolo de orice ideologie, de orice sistem social sau economic, care sunt doar masti sau mijloace, pentru a ajunge, pe cai doar aparent diferite, la acelasi terifiant rezultat: mankurtul" (p. 53). Celalalt - un excelent ghid de invatare nu doar a unei limbi, ci a babiloniei comunicationale din zilele noastre, care-i permite lui Alexandru Musina sa infirme prejudecata ca "traductiile nu fac o literatura": "Ceea ce numim obisnuit literatura romana nu ar fi (...) decat o parte a traditiei literare romanesti, cealalta parte constituind-o tocmai traductiile in limba romana, literatura care nu a fost scrisa in limba romana, dar a devenit, prin traducere, a limbii romane." (p. 9)
Spre finele volumului, Alexandru Musina distinge doua tipuri de scriitori: "cei care vaneaza in jungla" si "cei care vaneaza in oras". Cei dintai scriu (punct!), ceilalti scriu despre faptul ca scriu. Or, fara indoiala ca autorul Supravietuirii prin fictiune face parte din prima categorie: el e un vanator din jungla care - preiau o vorba a autorului - "pute". Probabil ca de aceea Musina le este antipatic unora: pentru ca a incetat demult sa mai miroasa a cerneala simpatica.
*) Alexandru Musina, Supravietuirea prin fictiune, Editura Aula, Brasov, 2005, 96 p.