Meteorologie si etnografie in Bucuresti, acum 99 de ani

Autor: Alexandru Barnea 06.10.2006
"Daca o cultura poate fi masurata prin muzee, institutii de stiinta, biblioteci si arhive, atunci Romania se poate considera ca ocupand un loc de cinste in randul statelor culturale."
Cu aceste cuvinte isi incepea arhiepiscopul Raymund Netzhammer notatiile de joi, 25 aprilie 1907, parca voind sa se indeparteze de tulburarile politice ale acelor zile.
Impresia lui urma, in acea zi, vizitei facute la Institutul Meteorologic din Bucuresti. Amplasat pe o suprafata special rezervata in partea de sus a Parcului Carol I (astazi destinatia principala mai bine cunoscuta publicului este cea de observator astronomic), institutul in sine era o creatie a epocii lui Carol I si exista din anul 1884. Fundarea propriu-zisa din Parc dateaza din 1908, dar institutul functiona deja cand Raymund Netzhammer il vizita cu atata interes.
Dupa ce descrie cladirile si mai ales aparatura - moderna pentru acea vreme - care i-a fost aratata de gazde, dar si performantele institutului - la acea data, colecta zilnic informatii de la 417 statii -, arhiepiscopul noteaza: "Din aceasta vizita am tras mai multe invataminte decat din oricate prelegeri privind serviciul meteorologic. Acum nutresc si mai multa stima fata de directiunea si functionarii acestui Institut curat, de care se ingrijesc atat de mult".
La nici o saptamana de la aceasta vizita, tanarul, pe atunci, profesor Alexandru Tzigara-Samurcas (avea doar 35 de ani) il aduce pe Raymund Netzhammer la Muzeul de Arta Nationala proaspat infiintat, unde Samurcas functiona de un an ca director. In Jurnal, autorul numeste Muzeul, probabil mai degraba pentru cititorul de limba germana, "etnografic". De fapt, conform viziunii lui Samurcas si a colaboratorilor sai, Muzeul era gandit ca mai mult decat unul etnografic. O spune si titulatura lui ulterioara, pentru ca, in 1938, el se numea deja Muzeul National Carol I, iar sectiunea lui principala adapostea colectiile de arta taraneasca. Dar tot aici exista si intentia de a fi expuse piesele decorate in relief ale monumentului triumfal Tropaeum Traiani de la Adamclisi, descoperite in anii 1882-1890 de Grigore Tocilescu si colaboratorii sai; la acelasi muzeu au stat mai multi ani copiile reliefurilor de pe Columna lui Traian de la Roma, expuse acum in Lapidarium-ul Muzeului National de Istorie din Bucuresti.
Cladirea Muzeului condus atunci de Tzigara-Samurcas este cea de la inceputul Soselei Kiseleff, care gazduieste, dupa 1989, Muzeul Taranului Roman. A fost atribuita de regimul comunist, dupa cel de-al doilea razboi mondial, Muzeului "Lenin-Stalin" si apoi unui soi de muzeu al revolutiei continue, cunoscut mai ales sub numele de Muzeul Partidului (Comunist, se intelege), menit sa falsifice istoria in favoarea partidului-stat.
Ceea ce vizitase miercuri, 1 mai 1907, Raymund Netzhammer era, intr-adevar, nucleul etnografic al Muzeului, explicatiile de atunci ale directorului si istoricului de arta Tzigara-Samurcas privind arta lemnului, ceramica, tesaturile si broderiile - inclusiv remarcabile piese de imbracaminte. Aratandu-si recunostinta fata de director pentru cele vazute, explicate si aflate, inaltul prelat isi incheie impresiile astfel: "Nicaieri mai bine nu-ti poti forma un ochi pentru arta populara romaneasca decat in acest lacas".
Cand Netzhammer a vizitat muzeul nou, colectiile acestuia erau expuse provizoriu in cladirea mai veche a "Monetariei". Piatra de temelie a constructiei vizibile si azi, opera a arhitectului N. Ghika-Budesti (1869-1943; i se datoreaza, intre altele, tot in Bucu-resti, biserica greco-catolica Sf. Vasile si cea ortodoxa de la Cutitul de Argint) a fost pusa abia in anul 1912. In 1931 s-au randuit primele trei sali continand colectiile de arta taraneasca al caror nucleu ii fusese prezentat de Tzigara-Samurcas lui Netzhammer in 1907.
Cu studii la Paris, Berlin si Munchen, Alexandru Tzigara-Samurcas (1872-1952), directorul Muzeului de Arta Nationala, profesor de istoria artelor la Cernauti si Bucuresti si, din 1924, redactor-sef al renumitei reviste Convorbiri literare, era ales in anul 1938 membru corespondent al Academiei Romane.
Dupa al doilea razboi mondial, devenea, gratie lui George Calinescu, erou de roman, reprezentand o lume distinsa, obligata sa apuna de catre regimul comunist. Alexandru Tzigara-Samurcas a fost realmente o personalitate aparte si complexa a culturii si stiintei romanesti din prima jumatate a secolului XX. Biografia sa consemneaza si functia de director al Fundatiei Regele Carol I din fata Palatului Regal si pe cea de prefect al Politiei din Bucuresti intre anii 1916 si 1918, adica in vremea ocoupatiei germane.
Istoria a consemnat rolul sau pozitiv in relatia directa cu ocupatia militara si politia germana, fapt confirmat si de marturiile arhiepiscopului, ramas in Capitala in acei ani ca pastor al propriei turme.
Selectand din Jurnal numai cateva relatari dintre cele aproape 50 care-l privesc pe Tzigara-Samurcas (1907-1924), se completeaza deja imaginea rolului pe care acesta l-a avut in societatea bucuresteana. Astfel, la 29 iunie 1908, era inaugurat Muzeul Aman, cu prezentarea oficiala si competenta a lui Tzigara-Samurcas. La 7 aprilie 1912, Netzhammer il conducea in Bucuresti pe un mare istoric de arta german si nota: "Am urcat si la Fundatia Universitara Regele Carol, la directorul Tzigara-Samurcas care, fara indoiala, este primul aparator al artei in Romania". Acesta il trecea pe Netzhammer pe lista invitatilor de onoare pentru inaugurarea oficiala a Fundatiei, la 22 mai 1914.
Nu este de mirare ca afinitatile culturale si nu numai ale celor doua personalitati le-au dus la o apropiere prieteneasca, pe care arhiepiscopul a notat-o in mai multe situatii in Jurnal. Cuvintele frumoase caligrafiate de arhiepiscop ca dedicatie catre Tzigara-Samurcas pe volumul sau aparut in 1918 nu erau, asadar, catusi de putin vorbe fara acoperire.