Elisabeth Schwarzkopf - inefabil in limpiditate

Nu stiu daca Elisabeth Schwarzkopf si-a putut amenaja iesirea definitiva din scena, vreau sa spun din spatiul insusi al vietii, cu atentia exacta, fara de gres nuantata, cu care isi studia intrarile. Parca impunindu-si un reglaj precaut, cantarea cu pasul distantele, din culise pana in punctul cel mai adecvat pentru pregnanta prestatiei sale. Nimic de prisos, fiece detaliu trebuia sa rasfranga strictetea unei elaborari cristalizand exemplar, dincolo de hazarduri impure. O vadesc filme care-si propun sa dea seama, documentar, despre scrupulele de imperioasa eleganta puse in miscare de reusita acestei cariere. Si o vadesc indelebil amintirile noastre, fiorul lor vivace, cand, dintre imaginile care ni se impun, la orizontul gratitudinii si al admiratiei, se iveste, niciodata tern, ori comun, surasul marii soprane mozartiene.
Asa mi-a aparut, icoana coborand generos intr-o ambianta dinamica, si totodata solemna, acceptand sa patroneze, in spatiile cele mai protocolare din Sorbona, o sarbatoare a tinerelor talente, international omologate, sub semn UNESCO. Serbarea, acolo praznuita, proclama fidelitatea fata de Mozart, printre meritele astfel distinse se numarau si acelea ale unei inzestrate voci din Romania, Adina Nitescu, beneficiind de indemnuri si inalte invataminte de la muzicieni ilustri, precum Sir Georg Solti, la Londra. Nu mi-a ramas in minte atat succesul organizarii, al receptiei pe care o sustinusem, pentru a marca satisfactia unei legitime promotii juvenile. Dar cum as uita sarbatorescul ce emana, radios pe cat de sobru, din figura venita sa reitereze in chip manifest indatorirea noastra, a tuturor, fata de cauza mereu actuala a Frumosului?
A-l cauta necurmat insemna, pentru Elisabeth Schwarzkopf, mai mult decat a raspunde unei morale, unei discipline fara complezenta. A-l trai efectiv, nu ca un pensum, nu ca o povara trudnic purtata, a-l resimti drept darul capabil sa-i umple prodigios existenta, intra in formula nicicum simpla a acestei constructii vocale: sofisticata, impecabil voluntara, si totusi paradoxal scuturand un argint tainic in sufletul ascultatorilor. Lucida pina la malitie, nu-si obtura accesul inspre zonele misterului, limpezimile n-o impiedicau sa atinga un inefabil de seductii invaluitoare. Instalata ca o institutie durabila, biografic, nu doar artistic, in ceea ce, pentru decenii intregi, avea sa fie cea mai ambitioasa eficienta in materie de discografie, Elisabeth Schwarzkopf aducea acestui versant virtutile sigure ale unei stradanii hiper-aplicate. Dar capta de asemeni, in timbrul si in izbanzile ei, o singularitate careia un comentator i-a gasit aceasta designatie surprinzatoare: o meta-voce, functionand, in interpretarea lied-urilor de Hugo Wolf, de pilda, precum enigma unei voci supranaturale, facandu-ne literalmente sa respiram aerul altor planete.
Ironic inteligenta, uneori cu o expresie de vulpita espi?gle, mobilitatea obrazului ei frumos lasa loc, deopotriva, si altor valente, grav proteice - ii vad analogii, de acuitate expresiva, cu modelul zvelt, la antipodul oricarei placiditati, care apartinea unei tipologii de binecuvantate resurse, unor specimene de actrite inclasabile, Elisabeth Bergner sau chiar Marlene Dietrich.
Dincolo de scena, de succesele ei in roluri visator, irezistibil complexe, Contesa din Nunta lui Figaro, Maresala din opera fundamentala a lui Richard Strauss, o ispitea, insa, pe marea cantareata, sa interogheze cuvantul si in potentialul lui de virtualitati ascunse, asa cum le proteguie lied-ul, ca un cuib al intimitatii lirice. Lectiile ei, la clasele de masterat muzical, erau, in acest sens, pilduitoare. Actrita, cantareata, dispretuind orice abilitate rutiniera si orice randament de retete curente, parea sa astepte totul de la atentia concentrata asupra cuvantului, pandit in fiinta lui ultima, in lumea pe care o contine simpla lui boaba de inteles si de sunet. Astfel, corectiunile acestor lectii deschise deveneau ocazii de comuniune intr-o credinta ferventa, avand ca obiect puterile sfinte ale limbii.
Nu operau, spre edificare, gesturi fulgurant pragmatice, ca in demonstratiile Teresei Berganza, umbland cu mainile pe obrazul interpretilor, urcandu-le liniile fetei, pentru a nu lasa vocea sa cada, ca un pavilion obosit, ori apasandu-i pe talie, spre a impinge cat mai sus cantul, coloana lui de aer, dilatand cat mai rotund sunetul. Fara a fi inutil distanta, Schwarzkopf, dimpotriva, transforma lectia ei practica intr-o experienta care soma auditoriul sa aplece urechea asupra surselor primordiale. Ca si cum aveau de asteptat, heideggerian, revelatii nebanuite, de la cuvintele care le stateau pe buze, interpretilor, astfel calauziti, li se nazareau praguri fertile, pe care, trecandu-le, poti sa despici comori de lumina...
Nu fabulez in marginea apetitului de adanca totalitate care mijea in atare demersuri. La primii pasi ai itinerarului sau, de altminteri, Elisabeth Schwarzkopf probase - coincidenta sau fatalitate? - chemari inspre un orizont irational si poetic. Un rol de fata-floare, din Parsifal, ii constituise debutul propriu-zis, in 1938, urmat curand de Pasarea Padurilor, vorbindu-i fermecat lui Siegfried. Tot astfel, candva, soprana universala care fusese Lilli Lehmann, puntea cea mai spectaculoasa pe care muzica a indraznit-o peste intinderea Oceanului, intre Berlin si New York, se aflase la Bayreuth, in 1876, chemata de Wagner insusi, incredintandu-i, printre intaile roluri, pe acela al Pasarii de originala inventie incantatorie. In chipul lui Elisabeth Schwarzkopf, depasirea de sine, explorand fabulos culoarea intangibila, si-a aflat o imagine demna de intensa, reculeasa admiratie.

Soprana Elisabeth Schwarzkopf s-a stins din viata joi, 3 august, anul acesta, la varsta de 90 de ani. Si-a inceput cariera in 1938, la Opera din Berlin, unde a interpretat, cu precadere, lieduri de Strauss, Schubert si Schumann. In 1943, a ales scena Operei din Viena, in a carei galerie de figuri ilustre s-a inscris definitiv. In 1946, celebrul dirijor Herbert von Karajan o considera deja "cea mai buna soprana din Europa". Dupa festivalul de la Salzburg, din 1947, cand a interpretat partitura Suzanei din Nunta lui Figaro, a inceput sa cante pe cele mai mari scene europene. Dupa retragerea din 1979, survenita dupa moartea sotului ei, Walter Legge (cel care i-a facut primele inregistrari discografice), s-a dedicat exclusiv carierei didactice.