Un rebut literar

Generatia '70 continua sa fie umbrita, daca nu chiar strivita, de blocurile compacte ale neomodernismului "saizecist" si ale postmodernismului "optzecist". Cei mai importanti poeti care au debutat la inceputul deceniului opt, Emil Brumaru, Mircea Dinescu si Dorin Tudoran, sunt tot atatea voci distincte, inconfundabile si elemente disidente de la modelul predominant: metaforizant, calofil si uscat-cerebral.
Cu exceptia lui Ion Mircea, a carui poezie isi traieste astazi o a doua tinerete, "pilonii" generatiei, reprezentantii ei autorizati, au ajuns la un discurs liric inertial, glosand fara har in marginea experientelor de altadata.
Un exemplu trist, dar elocvent pentru uzura scriitorilor care ajung sa-si supravietuiasca, este Dinu Flamand. Fri gul intermediar*, volum cu trei sectiuni (din patru) de versuri inedite, reprezinta un esec dureros. In paginile lui pot fi consemnate numeroase decese (strofe nefericite, aproape hilare, si poezii intregi nascute moarte), care nu se datoreaza insa unei pase ori unei crize creatoare, ci unei derive artistice in toata puterea cuvantului.
Dinu Flamand este nu numai un poet ce retinuse, pe vremuri, atentia criticii, ci si un fin comentator literar si un bun traducator. Practica poeziei o dubleaza printr-o reflectie asupra ei si printr-o deschidere catre alte universuri fictionale, asemeni lui Stefan Aug. Doinas, chiar daca fara anvergura si profunzimea acestuia. Mai curand o cultura decat o natura poetica, autorul cauta simboluri si referinte livresti, un ton inalt, un anumit ceremonial al textului, o exprimare elevata. El nutreste, probabil, convingerea ca Poezia (cu majuscula) se face din metalele cele mai nobile, iar nu din materii si materiale umile. In mod frecvent, in Frigul intermediar, versurile sunt stricate de o ambitie filozofanta, in siajul minunatelor elegii abstracte ale lui Nichita Stanescu. Numai ca la autorul Necuvintelor experimentul verbal dus pana la ultimele consecinte si vizionarismul atat de puternic topeau complet rigoarea si constrangerile silogistice: nu mai conta diletantismul filosofic, ci irizarea poetica; nu gandul, dar expresia. La Dinu Flamand observam, dimpotriva, un contrast de-a dreptul comic intre inaltimea cugetarii si transcrierea ei lirica: "universul astrofizicienilor e mai complex/ decat cel al lui Dumnezeu/ de nu cumva Dumnezeu este astrofizicianul ales/ sa-l elimine pe de ce? din clipa zero/ cu un deget/ ce se plimba pe conturul interior al sferei/ fiind afara// intangibil/ ansamblu de toate ansamblurile/ continut continandu-se/ in causul lui pur-si-simplu-este// insa mintea mea se incinge sub coaja limitei/ si triseaza cu timpul racorindu-se-n el" (Fractalitate); "centrul cercului absorbit in cen-tricitatea/ centrului meu de frustrari concentrice...// mizerabil alcool de sfecla baut in catunul/ de la capatul cel mai plat al lumii// de ce dracu trag eu de limite/ bajbaind pe la usi cu manere puse pe cealalta parte?// golul din stomacul meu continua sa peticeasca/ panza spatiului-timp care mi-e asternutul/ murdar// daca adorm pot spune ca am noroc/ si toata noaptea alerg dupa tarmul ce fuge/ in susul raului" (Centricitate); "fiece clipa redevine atunci victorie definitiva si disparitie/ intr-o levitatie ce invinge piatra si se are cu ea/ precum intunericul cu pielea luminii// caci prezenta in timpul prezent prezinta ceva din/ insolenta lucrurilor ce niciodata n-au existat dar lasa totusi/ o dara prezenta in chiar momentul maximei lor inexistente" (Nisa).
In acest stil chinuit, pe jumatate ironic si pe jumatate patetic, sunt scrise majoritatea poemelor din carte: un melanj de imagini indelung cautate, slefuite, finisate, si fotograme de prozaism, de o deplina vulgaritate. Pe langa levitatia "ce invinge piatra si se are cu ea", descoperim cu o aceeasi stupoare "tenia timpului" si "vulva secretului", "falezele bucuriei" si "mucegaiul poeticitatii", "gafaitul uitarii" si "dintii nimicului"... Aflat la intersectia mai multor limbi (franceza, portugheza, engleza), din care traduce, Dinu Flamand da impresia ca nu mai stie bine romaneste. Utilizeaza multe si stridente neologisme ("sa cumpere paine ireversibila", "aceasta vajaiala pe portile circularitatii", "frumusetea imposedabila"), asociindu-le de regula cu neaosisme, in combinatii lingvistice si imagistice de un kitsch perfect. In loc sa dea volum si forma abstractului, facandu-l reprezentabil, desi nu intru totul inteligibil, poetul efectueaza un fel de naveta - schematica, previzibila - intre celest si terestru, imaginar si real, conceptele filosofiei si mizeriile vietii. Eforturile de materializare a viziunii si de plasticizare a expresiei sunt penibile: "primul cuvant al poemului se trezeste ridicand mana/ in mijlocul clasei desi nu fusese atent la-ntrebare/ iar acum va trebui sa raspunda/ batjocorit in fata intregii lumi/ balbaindu-se/ de ce el? si cum el?/ in infumurarea fiindului"; "iar gandirea ce ucide dorinta se da pe mana unei tampenii/ care cu aceeasi foarfeca de tuns oile/ emasculeaza si speranta/ din metafizica saracului". Iar nivelul la care coboara, uneori, poetul (fostul poet, mai exact spus) e incredibil: "marginea iti intinde o marunta senzatie de inutilitate/ absenta te umple// deodata se sparge undeva in tesuturi/ vezica ce dreneaza definitivul// definitiv"; "cat imi sta in putinta/ indiferent la indiferenta/ guraliva a negativului/ eu cred ca raman parleazul/ pe care incaleca furia voastra sa treaca dincolo".
Din acest dezastru editorial se salveaza doua-trei bucati (Galeata goala e un exemplu) si ciclul Gradini, reluat insa dintr-un volum anterior. Pentru a-l parafraza pe autor, e limpede ca pentru Dinu Flamand poezia a ajuns, helas!, imposedabila. Frigul intermediar este un jalnic rebut literar.
*) Dinu Flamand, Frigul intermediar, Editura Paralela 45, Pitesti, 2006, 128 p.