Copiii mizeriei

Autor: Daniel Cristea Enache 04.08.2006
"Fiti metafizici/ nu va sinucideti/ nu va ucideti parintii", scrie Elena Vladareanu in debutul volumului sau Europa. Zece cantece funerare*, psalmodiind batjocoritor discursul generatiei varstnice. La cativa ani de la debutul editorial, poetii cei mai reprezentativi ai ultimului val continua sa se distanteze de "modelele" anterioare. Ruptura milenaristilor de predecesori nu reclama insa manifestari explicite.

E o diferenta enorma intre codul artistic "saizecist" (lirism abstract-modernist, elan ascensional, ocultarea istoriei imediate), cel "optzecist" (ludic postmodern, parafraza culturala, viata ca o carte fosnitoare) si acesta nou, conturat de versurile tinerilor autori. Aflati la intersectia a doua lumi - comunismul ranced al parintilor si capitalismul nostru salbatic -, deschisi cu toti porii catre realitatea inconjuratoare, ei isi folosesc poezia ca pe un bisturiu, taind fara mila in carne. Dis cursul este de o brutalitate asumata, tonul direct, cu accente de sanatoasa vulgaritate, apare frecvent; si peste tot (tematica, filozofie, imagistica, epiderma textuala) regasim o aceeasi, disperata, nevoie de autenticitate. Care nu mai e un bun efect retoric, o marca literala, ci expresia nefiltrata a eului. Numai la Marius Ianus si la Claudiu Komartin se observa o nota de histrionism, anumite strategii si tehnici ale disimularii. La ceilalti poeti milenaristi, si la Elena Vladareanu in primul rand, lirica este preponderent prozastica si violent realista, o fisa de observatie clinica intocmita minutios, cu un sadism al adevarului ce da fiori. Autoarea se exprima "plenar" in registru negativ, cautand si exploatand abjectia lumii si a propriei identitati, vascozitatea materiei degradate si imputiciunea biologiei. In cantecele ei funerare, oasele strapung pielea putreda, o femeie poarta "o peruca de carne cruda", iar tinerii "rebeli", copii ai mizeriei, framanta cu picioarele "chirpicii din mate de bou", participand astfel la "ridicarea istoriei noastre nationale". Gandacii sunt cusuti in fete de perna, iar sifonierul apare ca un mic infern, un abator sau un lagar de exterminare, la scara domestica: "aceste umede bucati de piele/ atarnate in sifonier/ in locul rochiilor. nu am imbracat/ in viata mea o singura rochie/ doar cele pe care le-am vazut/ imbracate de ea/ toate bej sau maro/ toate moi/ toate mirosind a mama:/ a sange cald si nivea" (Cantece funerare, 3).
Relatiile familiale sunt mancate de o boala secreta. In casa parintilor adventisti, "totul miroase a Dumnezeu", iar eroina e o fecioara (o captiva) a Domnului, cu pulsiuni incestuoase inflorind fantasmatic, in reverii nocturne si lirice. Unul dintre ciclurile volumului, O iarna pentru fratele meu, exploreaza abisul acestei apropieri, incheindu-se cu un remarcabil Epilog: "de fiecare data cand mi se face mila de mine/ tu esti colo pielea ta este lipita de pielea mea/ coastele noastre se intalnesc// cine este acest barbat cu bratele taiate de unde/ vine el?/ cand ma trezesc in miez de noapte/ il vad la capul patului cu cioturile bratelor sangerand/ ranile lui sunt mereu atat de proaspete/ de parca chiar atunci ar fi iesit de sub cutite// chipul tau imi rascoleste linistea fiecarei zile/ cand mi se face mila tu esti aici langa mine// ti-au taiat parul ti-au ras barba/ ti-au lasat taieturi adanci in obraji/ mainile tale sunt tot mai reci/ am intrat in curtea spitalului ca-ntr-un abator/ esti iedul meu am venit pentru tine/ esti iedul meu am venit
sa-ti asez/ gatul sub lama/ mie nu-mi e mila de nimeni mie mi-e mila de mine". Daca placheta anterioara, Fisuri (2003), era alterata de ambitiile fara acoperire ale Elenei Vladareanu de a poetiza in maniera avangardista, cu sintaxa si cu dislocarile semantice specifice, volumul de fata o reapropie de profilul ei initial, decupat, acum, cu mai multa forta plastica si un mai bun instinct liric. Doar doua-trei versuri sunt stridente, prin exces naturalist ("flegmele lor verzi. ca marea...", "aerul este o voma"). In rest, poeziile atrag atentia si unele impresioneaza prin capacitatea autoarei de a converti artistic mizeriile existentiale, de a da corp, forma si o anume aura neagra dejectiilor ce ne sufoca. Romania urat mirositoare si Europa aseptica sunt cele doua elemente ale ecuatiei simbolice, polii intre care imaginarul poetei se cristalizeaza. Pe de o parte, baltile de sange, amestecul de excremente, ingrasaminte si cadavre din compozitia Patriei, trecutul halucinant si ritualul milenar al sarbatorilor noastre: "pe la 10.00 deja focuri de paie/ si miros de parlit se leagana/ in oras valsul nostru vienez/ acum ies femeile cu lighene de plastic/ si oale cu apa fierbinte/ spala matele taie fasii lungi de slanina/ caini jigariti ling din baltile de sange" (A cincea scrisoare catre Nikos). Pe de alta, apa de colonie din baia de hotel european, culorile pliantului turistic, casa, masina si afacerea prospera, civilizatia care ne va spala cu sampon sangele si memoria. Integrarea europeana, sintagma repetata obsesiv, pana la saturatie, va echivala cu dezintegrarea acestei alcatuiri de carne si sange, sputa si sperma, drog si jeg, puroi si otrava pe care o reprezinta copiii mizeriei. Si poetul anilor 2000, care-i canta fara repulsie: "europa o sa ma inghita/ o sa fiu o fiica europeana/ viata mea o sa semene/ cu unul din multele tale rauri/ trista mea europa/ oare tristetea ta se poate/ masura cu tristetea mea?/ ai tu loc pentru creierul meu/ pentru sobolanii mei carnivori/ (memoria mea e cat aerul/ dintr-o seringa de 3 mm)/ dar pentru chipul meu/ mai mult de barbat decat de femeie?/ copiii morti pe strazile noastre/ sau in burtile noastre otravite si pline de patima/ vor avea unde sa-si insire tacutele margele/ unde sa-si mestece degetele// unde sa-si atarne spinarile scheletice?" (Europa. Zece cantece funerare).
Un volum puternic, de reala maturitate artistica.

*) Elena Vladareanu, Europa. Zece cantece funerare, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2005, 72 p.