Spionii care au intrat in frig (II)

Continua povestea gasita intr-un dosar din arhivele fostei Securitati, care poarta numele "Saplacan si altii". Cinci oameni au fost parasutati in muntii Fagaras in 1951. Toti erau tineri ajunsi, in imprejurarile razboiului, in lagarele de prizonieri. "Grupul de spioni", care au sfarsit prin a fi executati, era condus de Constantin Saplacan, un fost strungar care, in 1943, trecuse fraudulos granita in Ardealul de Nord.
In ianuarie 1949, Mathias Bohn s-a despartit de Saplacan, cu gandul sa treaca in Franta. Prins de graniceri, a ajuns insa in puscaria din Genova, de unde a fost, dupa scurt timp, retrimis in lagarul de la Frascatti. Aici, ii relata unui ofiter de Securitate care avea sa il ancheteze in decembrie 1951 ca "dupa trei luni de zile, am fost angajat in interiorul lagarului ca zidar, primeam 96 de lire pe zi, cu care puteam cumpara 15 tigari".
Pe conationalul lui Bohn, Wilhelm Spindler, il va duce spre moarte nesabuinta adolescentei. In 1943, acesta reusea sa se alature unui transport de voluntari sasi inrolati in armata germana: "M-am strecurat in acel tren cu toate ca nu aveam varsta ceruta de autoritatile germane, de la 17 ani in sus, cu ajutorul conducatorului de grup, care m-a trecut pe tabel cu o varsta mai mare". Cand si-a parasit caminul parintesc pentru razboiul pe care il credea o aventura romantica si o chestiune de onoare, Wilhelm avea 15 ani. Falsul a fost descoperit la Viena, unde s-a decis trimiterea lui, alaturi de alti 10 adolescenti sasi strecurati in acelasi transport, intr-o tabara a unei organizatii de tineret germane de langa Berlin. De aici, a fost repartizat sa lucreze in brutaria lui Wilhelm Kraft din capitala celui de-al Treilea Reich, unde a ramas pana in septembrie 1945, cand a cerut sa fie repatriat.
Fiind in zona americana de ocupatie a Berlinului, autoritatile au decis mai intai trimiterea lui in lagarele de tranzit italiene. Dar, la Verona si Udine, cele cateva grupuri de rataciti ai razboiului care incercau sa revina in Romania nu au fost lasate de iugoslavi sa le traverseze teritoriul, cu toate insistentele Crucii Rosii. Nevoit sa se intoarca in lagar, Wilhelm Spindler si-a mai incercat o data norocul. Auzind ca la Pisa se organizeaza un transport de repatriati pentru Polonia, el a reusit sa ajunga acolo la timp pentru a se imbarca in acel transport. Povestea tanarului ratacitor printre nenorocirile razboiului l-a induplecat pe comandant, care a consimtit sa-l ia pe Wilhelm pana la Viena. Dar iarasi n-a avut noroc: din capitala Austriei a fost retrimis in Germania, de unde, continuandu-si aventura, a trecut inca o data muntii in Italia. Si-a facut un al doilea rand de acte pentru repatriere. In asteptarea raspunsului, s-a angajat ca brutar in lagarul de la Reggio Emilia, pana la desfiintarea acestuia in 1948. A ajuns apoi zidar la casa de filme Cinecitta de langa Roma si din nou brutar, la un orfelinat pentru orfanii de razboi.
Al patrulea protagonist al povestii cu spioni se numea Puiu Ilie. Originar din Rusca Montana (Caras Severin), nascut in 2 iunie 1927, s-a decis, la 20 de ani, sa-si incerce norocul in Europa. In 1948, a luat deci firul Nerei si a trecut in Iugoslavia. Fisa personala pe care i-o intocmise Securitatea in 16 decembrie 1950, in calitatea sa de fugar, descria succint mobilurile gestului sau: "In perioada cat timp a fost acasa, se certa cu parintii sai, nu-i placea sa munceasca, se ocupa cu diferite furturi pe la diferiti locuitori ai comunei natale". Dar aventurierului i s-au cam inecat corabiile in Iugoslavia. Nimeni nu l-a primit cu bratele deschise; dimpotriva, a fost anchetat vreme de doua luni, iar apoi lagarele in care a ajuns s-au aratat mult mai inspaimantatoare decat furia consatenilor din Rusca. A reusit totusi sa ajunga in Austria si apoi in lagarul italian de la Frascatti, unde, avand o constitutie nu prea robusta, s-a imbolnavit de tifos, apoi de malarie si a fost operat de hernie. Pe motive de sanatate, a fost respins de comisiile de emigrare. Spre deosebire de viitorii sai "colegi" in ale spionajului, care cautau sa se intoarca in tara dupa rataciri de ani de zile prin Europa bantuita de razboi, maruntul gainar din Rusca Montana si-a vazut spulberate sansele de a-si croi un viitor in Occident de indata ce numele sau a fost trecut pe lungile liste de repatriere.
Despre Gheorghe Barsan, ultimul membru al "grupului de spioni", documentele Securitatii nu vorbesc prea mult. El s-a sinucis in momentul arestarii. Doar Saplacan isi amintea intr-o declaratie ca "pe Barsan Gheorghe l-am cunoscut in lagarul de la Frascatti si stiu despre el ca a fugit din tara in anul 1950, cu un vapor". Ultime detalii despre aceasta jertfa pe altarul razboiului rece reies din raportul medicului legist al Tribunalului Sibiu, Corutiu Coriolan, care nota, intr-un "raport de ridicare de cadavru" intocmit la cererea Securitatii, imprejurarile decesului lui Barsan: "Azi, 15 decembrie 1951, m-am deplasat in comuna Sarata, raionul Fagaras, pentru a verifica moartea unui barbat mort prin otravire. Am constatat urmatoarele: in podul unei suri, pe fan, am gasit cadavrul unui barbat care se spune ca apartine lui Barsan Gheorghe, originar din Constanta. Cadavrul zace pe fan cu fata in sus si este imbracat in costum obisnuit. Semnele mortii reale sunt prezente si se caracterizeaza prin racirea complecta a corpului, lividitate cadaverica si inceput de rigiditate cadaverica. Moartea se datoreste cu toata probabilitatea unei otraviri cu o substanta cianhidrica". Medicul legist propunea in final o analiza toxicologica a viscerelor lui Barsan. Aceasta nu s-a mai facut - spionul mort inainte de ancheta devenise un pion inutil pe tabla de sah a razboiului rece.