Dovada nevinovatiei
Autor:
Daniel Barbu
27.02.2006
Dimpotriva, sistemele judiciare de pe continentul european se intemeiaza pe o asimetrie structurala: statul este deopotriva judecator si acuzator, iar cel adus in fata instantei (inculpatul) este inseparabil in drept de vina ce i se atribuie de catre procurori si care, in principiu, va fi stabilita doar in cursul judecatii. Actele de justitie incep in birourile acuzatorilor publici, instanta de judecata fiind doar o prelungire a anchetei. Inculpatul, anchetatorii si judecatorii sunt definiti in indiviziune de sarcina de a afla adevarul cu privire la fapte ce nu sunt imputabile decat acuzatului. Acesta nu are dreptul de a ramane indictus in raport cu propriile sale actiuni, ci are datoria de a da declaratii ori de cate ori acestea i se cer de catre parchet. In schimb, procurorii nu au obligatia de-si comunica rezultatele stranse sub forma de dovezi. Pe 24 februarie, procurorii romani care-l investigheaza pe Dinu Patriciu au recuzat judecatorii care prezidau sedinta ce trebuia sa decida arestarea inculpatului, pe motiv ca acestia au comunicat avocatilor apararii probele din dosar. Faptul ca au pus la dispozitia acuzatului elementele probatorii in baza carora acesta este chemat in judecata a reprezentat pentru procurori o dovada a lipsei de impartialitate a judecatorilor. Cu alte cuvinte, un judecator impartial este cel care imparte cunoasterea dosarului cu procurorii, dar refuza inculpatului aceasta cunoastere. La randul sau, acuzatul este constrans sa-si dovedeasca nevinovatia fara sa stie cu adevarat in ce consta, pe ce cale si in temeiul caror probe a fost dedusa vinovatia sa. S-ar spune, rasturnand dictonul anglo-saxon, ca povara dovezii zace pe umerii inculpatului. De indata ce un particular starneste interesul ministerului public, respectivul cetatean se vede nevoit sa-si probeze nevinovatia prin declaratii, prin acte repetate de sinceritate, prin asumarea calitatii de invinuit, prin ruperea legaturilor cu prietenii personali sau politici, prin demisia voluntara din functii si demnitati publice, atunci cand este cazul. Invinuitul sau inculpatul care continua sa-si viziteze prietenii, fie ei sefi de guvern, care acuza parchetul de abuz, care face declaratii de presa, care da in judecata statul pentru incalcarea unor drepturi elementare se lasa in voia unui nepermis amestec politic in actul de justitie. Iar instanta care lasa in libertate un astfel de inculpat comite un act ilegal si netemeinic, in limbajul procurorilor care au atacat in apel sentinta judecatorilor care au socotit nejustificata arestarea lui Patriciu.
Compararea, oarecum didactica, a celor doua sisteme duce la o concluzie nelinistitoare. Practicile judiciare romanesti post-comuniste, ce includ perchezitiile abuzive, urmarirea de catre serviciile secrete, ascunderea probelor fata de inculpat, atmosfera de ocultism in care se desfasoara ancheta, datoria acuzatului de a-si dovedi nevinovatia, sunt in natura, chiar daca nu in grad, practicile majoritatii statelor membre ale Uniunii Europene. Singura diferenta rezida in faptul ca, in Europa, cultura drepturilor si libertatilor civile este mai solida si mai veche, iar respectarea procedurilor constituie regula, nu exceptia. Ceea ce explica de ce Comisia Europeana sau macar comisarul italian pentru justitie nu se scandalizeaza in fata modului in care dreptatea este administrata in Romania. In cele mai multe tari europene, dreptatea este o functie birocratica pe care statul o opune cetatenilor, nu o relatie de echitate intre cetateni arbitrata de stat. Putem fi de pe acum siguri ca, in materie de reforma a justitiei, integrarea europeana nu va duce la un raport ceva mai simetric intre stat si cetateni. Acestia vor fi in continuare victimele coniventei structurale dintre magistratii judecatori si magistratii procurori, asezati pe aceeasi banca a statului in fata unor inculpati datori sa-si dovedeasca nevinovatia.
* Daniel Barbu este profesor de stiinta politica la Universitatea din Bucuresti