Forme mici

Inainte de 1989, intr-un oras polonez (nu mai tin minte care) se desfasura un festival de teatru intitulat "al formelor mici". Nu stiu exact ce se petrecea acolo - luam contact cu festivalul doar prin niste articole traduse si rezumate -, nici nu cunosc vreun teatru romanesc care sa fi participat la acea reuniune; deduc, insa, ca era vorba despre parada unor reprezentatii de tip one-man-show si a unor spectacole cu maximum trei-patru interpreti, realizate pe texte scurte, cu decor putin si buget mic. Astfel de spectacole pot fi vazute acum si la noi.

Ba, chiar, din ce in ce mai des, cam toate institutiile teatrale, fie ele de stat sau independente, avand la ora actuala in repertoriu cel putin cate o montare de acest gen; ultimele, de fapt, din mini-productii traiesc. Pe langa avantajele "economico-administrative" pe care le prezinta, asemenea spectacole atrag uneori publicul - publicul tanar, in special - mai mult decat marile montari, banuite a fi prea complicate sau prea pretentioase.

La Teatrul Act, dedicat, mai mult sau mai putin programatic, spectacolelor de format redus, a avut loc in toamna premiera bucuresteana (daca nu cumva nationala - chestiunea e un pic incurcata) a unui text britanic despre care s-a vorbit, la un moment dat, mult in lume: 4:48 Psychosis de Sarah Kane, una dintre cele mai "scandaloase" autoare insulare, copios elogiata sau contestata inca din timpul scurtei sale vieti (s-a nascut in 1971 si s-a sinucis in 1999). Psihoza de la ora 4 si 48 (ca sa incerc o traducere... spontana) este ultima ei piesa, o monodrama vorbind, tocmai, despre sinucidere. Regizorul Tudor Tepeneag nu a facut mare lucru pentru text - si nici pentru interpreta, ceea ce, poate, nu a fost o idee rea. Maia Morgenstern se "identifica" rascolitor cu eroina si izbuteste sa-si controleze temperamentul vulcanic pana la a expune in cele mai subtile nuante o psihologie extrema, psihologia unei fiinte chinuite in primul rand de propriul spirit nelinistit.

Bine ar fi fost sa dea dovada de o similara retinere in interventii si regizoarea Liana Ceterchi, care, tot la Teatrul Act, propune, sub auspiciile unei fundatii numite "if... daca... pentru femei", un text, tot in premiera, al unui autor american deja cunoscut in Romania: Martin Sherman (Bent, Callas for Ever etc.). Monologul intitulat Rose recompune viata unei femei - evreica, emigrata din Rusia in Germania, supravietuitoare a Holocaustului, emigrata, din nou, in Statele Unite - prin amintirile pe care le "deapana" ea, dar evoca si fragmente de istorie mai veche ori foarte recenta prin comentariile pe care le emite Rose, cu umor, cu tristete, cu detasare. Ideala, ca interpreta a acestui rol, pentru ca are naturaletea, forta, fragilitatea, hazul si dramatismul cerute de partitura, Rodica Negrea e admirabila cand se "desfasoara" in voie si derutanta cand, in chip evident, urmeaza indicatiile regizorale ce i-au prescris un ton in falset, nemodulat, si o miscare stereotipa.

In fine, tot la Act ni se ofera, intr-un soi de dublura de premiera pe tara (vezi mai jos), o alta piesa americana, apartinand, de asta data, unui autor nu doar cunoscut, ci de-a binelea celebru: David Mamet, scriitor multi-premiat si foarte frecventat nu doar de Broadway, ci si de Hollywood (este, de altfel, el insusi, si regizor de film). American Buffalo e o farsa acrisoara pe tema predilectiei yankee pentru intreprinderi vaste (fie aceasta intreprindere si spargerea unui apartament!), puse la punct cu minutie dar pe care le dejoaca, in final, un mic amanunt indeobste uitat: eternul uman. Regizorul Cristian Juncu, si el un bun dramaturg, nu pare totusi sa-si fi inteles integral colegul, caci lasa spectacolul sa faca, pe la mijloc, o "burta" produsa de neglijarea cutelor psihologiei celor trei personaje, cute a caror "depliere" cat mai amanuntita face, de fapt, deliciul textelor de tip realist, ca acesta, si al montarilor in spatii restranse. Altminteri, in decorul foarte potrivit imaginat de Dan Titza, regizorul creeaza fiecarui actor destul spatiu de manifestare, Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante si Gheorghe Ifrim oferind, pe rand, momente de bravura interpretativa.

Textul lui Mamet poate fi vazut si pe mica scena a Clubului Green Hours (de ce doua teatre de acelasi fel si care, pe deasupra, se gasesc la nici o suta de pasi distanta unul de altul aleg sa joace aceeasi piesa in acelasi timp constituie pentru mine un mister absolut), in viziunea regizorala si (ma rog...) scenografica a lui Marcel Top si in interpretarea foarte tinerilor Razvan Oprea, Doru Bem si Tudor Aaron Istodor. Aici, "burta" e si mai mare (exista, la drept vorbind, mai multe "burti"); actorii au insa haz si prospetime, iar ultimul, si o prezenta carismatica anuntand, poate, o viitoare vedeta.

Cum ziceam, nici teatrele de stat nu-si refuza spectacolele "de buzunar". Este cazul Teatrului "Bulandra", care a preluat, in sala de la Gradina Icoanei, Repetitie cu Barrymore de William Luce, in regia lui Adrian Pintea, care, alaturi de Marius Chivu, si joaca; joaca, anume, personajul John Barrymore (faimos actor american din primele decenii ale secolului 20) stand aproape nemiscat pe un scaun. Desigur, Pintea e un actor inteligent si talentat, cu farmec si gratie, dar ideea sa (regizorala) nu e lipsita de riscuri. Deloc mici.