Gigantii teatrului romanesc

Autor: Gaby Michailescu 21.12.2004


Frumoasa, palpitanta si incurcata este istoria teatrului romanesc. Plina de gesturi de o sublima generozitate, alternate, neasteptat, de altele de o incredibla meschinarie. Sa nu ne mire, insa, nimic. Ne aflam in lumea artistilor, unde orgoliul lumesc a fost, este si va fi intotdeauna mai presus decat talentul daruit de Dumnezeu. Istoricul cu har al acestei lumi mirifice, nonagenarul Gaby Michailescu, a mai pregatit pentru tipar un volum, Gigantii teatrului romanesc, in curs de aparitie la Editura clujeana Eikon. Evocandu-si personajele, autorul dezvaluie si unele aspecte controversate ale existentei acestora, pe care, de obicei, biografii prefera sa le treaca sub tacere. Vi le prezentam in randurile ce urmeaza.





Millo vs. Millo



Cel care avea sa dea de-a azvarlita cu cinul boieresc si, din mare comis, avea sa devina comediant, imbratisand mestesug de oprobriu, ducandu-l la legendara stralucire de ctitor al teatrului romanesc, Matei Millo, dupa a sa precizare s-a nascut in sapte luni la 1814, noiembrie 24, la lumina Lunii spre Sfanta Ecaterina, la tara, la mosia Stolniceni de langa Pascani, a bunicului dinspre mama, postelnicul Ioan Prajescu - veche familie boiereasca din Moldova. Nascut pirpiriu, slabanog, ca si condamnat, la prima laiere lesina in bratele unei moase nemtoaice. Aceasta, infricosata ca pruncul a dat ortul popii, a luat apa din albie, botezandu-l in religia ei catolica. Dar, ca un facut, noul nascut revenindu-si, mama, evlavioasa, neingaduind botezul neortodox, s-a dus cu el in brate la mitropolitul Veniamin Costache, venit din surghiun, care, alungand frica parintilor, l-a uns cu Sfantul Mir ce l-a facut mai tarziu pe Matei Millo sa suguiasca: "Iata-ma, dar, botezat catolic si miruit ortodox".



La Matei Millo, inraurirea inaintasilor isi spune cuvantul din plin, ba chiar longevitatea transmisa de bunicul dinspre tata, spatarul Matei Millo, care i-a dat si numele, face din acel nascut subred in sapte luni si bolnavicios in viata sa traiasca 82 de ani fara 16 zile, jucand pana-n ultimul moment, fiind socotit ctitor al scenei nationale si fauritor de istorie teatrala, implinind o activitate unica, precum putini oameni cu o sanatate deplina...



10 april 1834: ii este dat sa debuteze printre alti fii de boieri, in sala Teatrului Frantuzesc, la serbarea data in onoarea generalului Kiseleff, care urmeaza sa paraseasca Tarile Romane, in pastorala "Serbare a pastorilor moldoveni", intocmita si regizata de Gheorghe Asachi. Millo are 20 de ani. Afara de el au mai jucat, struniti de Asachi, Kogalniceanu, care dupa acest prim contact cu scena va pleca la studii in Franta, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Varnav, Al. Mavrocordat. Un amanunt sui-generis: cel in onoarea caruia fusese data reprezentatia n-a fost prezent, abtiguit de cat trasese la masea la masa de pranz!



In acelasi an, este inscaunat Mihail Sturdza, domnitor rafinat, frantuzit si iubitor de fast. Si vine 8 noiembrie, Sfintii Mihail si Gavril, ziua Domnitorului. Ca sa-i flateze vanitatea, directorul Cunin organizeaza in onoarea Mariei Sale o serbare data de elevii pensionului. E primul mare succes al lui Matei Millo, care debuteaza si ca autor dramatic. "Albina Romaneasca" din 18 noiembrie 1834 scrie urmatoarele, in doua limbi: "Elevii pensionatului D. Kiunem au dat cu prilejul serbarii Sf. Mihail, la Teatrul Varietatilor, o reprezentatie in limba franceza, la care a fost de fata o numeroasa adunare. Aceasta petrecere s-a incheiat cu o mica piesa in limba romaneasca, intitulata <<Serbarea militara>>, cu cantece, alcatuita si jucata de domnul Matei Millo, elev al acestui pensionat".



Trebuie retinut: "Serbarea militara" scrisa si jucata de Matei Millo in fata lui Mihalache Sturdza definitiveaza aspiratiile de scena ale junelui apreciat si incurajat de Asachi, incoltit de un ascuns gand sa plece la Paris - fabulos centru artistic - spre a urma arta dramatica. De altfel, fostii sai colegi de pension ceva mai norocosi erau deja plecati: Kogalniceanu la Luneville, cu fiii lui Mihalache Sturdza, Alecsandri la Paris. Millo e mereu cu gandul la sansa lor, care nu e si a lui...



Cu ochii atintiti spre Occident, Mihalache Sturdza nu era strain de ceea ce facuse Regele-Soare, Ludovic al XIV-lea, pentru dezvoltarea artelor in departata Francie. Voia si el sa calce pe urmele acelor de vaza exponenti ai umanitatii. In acest scop, urmarea manifestatiile artistice ale junelui Matei Millo, care, de altfel, ii era ruda - activitate ce tindea la infaptuirea unui teatru in limba romana si era incurajata de ilustrul domnitor. La inceput, "Babaca Mihalache", cum il supranumeste Millo, il promoveaza muhurdar, adica dregator insarcinat cu pastrarea sigiliului domnesc, ca la scurt timp sa-l faca comis mare, boier de divan ce lua in sarcina sa grajdurile domnesti.



Dar Millo avea in cap tot fermecata scandura a scenei, pe care sa-si treaca multiplicata existenta in varii caractere, dupa pipairea teatrelor batranei Lutetii, cea incarcata de fericite rodiri...



Asachi il impulsioneaza cu Parisul. De altfel, transportul se usurase prin prelungirea traseului diligentei Viena-Lemberg pana la Cernauti. Se pleca din Cernauti duminica, fiind rezervate numai doua locuri pentru calatori si bagaje. Dar, fireste, era nevoie si de galbeni, lipsa lor intarziind plecarea celui increzator in revelatiile teatrale ale Parisului si care terminase cu brio Academia Mihaileana. Din partea tatalui, nici vorba sa se astepte Millo la ceva... Dar iata ca domnitorul, tinand seama nu numai de rudenie, ci si de succesul cu care tanarul absolvise Academia Mihaileana, se comporta mecenat, ca si cu Kogalniceanu, plecat tot pe spezele sale, si acorda lui Millo o bursa de 150 de galbeni anual "pentru a invata la Paris economia politica".



Ca sa-si adauge ceva bumasti in plus, Millo mai da cateva reprezentatii, "in salonul lui Alecu cu Canta". Dupa care se scuza in scris tatalui ca se afla in imposibilitate sa vina la Spataresti sa-l imbratiseze la despartire, deoarece fratii Mavrocordat si Costin Varnav, cu cari trebuie sa plece, refuza sa-l mai astepte. Cere iertare si binecuvantarea tatalui, adaugand ca va ingenunchea sa se roage pentru el la Notre-Dame. Plecat din Iasi la 18 noiembrie 1840, Millo face pana la Paris 43 de zile.



...Nu se cunosc prea multe despre viata dusa in cei cinci ani cat ramane Millo la Paris. Sunt mai mult presupuneri. In orice caz, nimic care sa invedereze studiul economiei politice, pentru care generosul domn al Moldovei ii netezise o occidentala, luminoasa cale... La inceput, Millo isi da adresa la o scoala comerciala, pe care, bineinteles, n-o urmeaza. Mai apoi, ca sa ceara bani, pomeneste de niste cursuri de inginerie, pentru care trebuie sa-si cumpere manuale si instrumente, cursuri pe care, la fel, nu le frecventeaza... Afundat pana la gat in datorii, depesele lui sunt o permanenta cerere de bani, ticluite in fel si chip, sa induplece larga deschidere a pungii neinduplecatului tutore... Cererile de bani sunt influentate de langajul melodramelor vazute de el la Paris si care domina, suveran, epoca. Astfel, Millo incheie una dintre ele, datata april 1845: "In caz de nu voi primi suma ceruta, ma voiu face actor, sluga sau orice." ...Intors dupa cinci ani, Millo cheltuise aproape intregul venit al averii parintesti, aducand in schimb, dupa spusa prietenului sau, istoricul N.A. Bogdan, "un sipet plin de piese, roluri, peruci, costume, sulimanuri si alte unelte scenice".



La revenirea lui Millo la Iasi, familia isi da repede seama ca cei cinci ani de Paris nu schimbasera intru nimic mentalitatea marelui comis, reintors la sursa plaiurilor natale cu acelasi nastrusnic gand: sa devina actor. Ca sa usureze rusinea actorlacului, un membru al familiei, poate chiar Iancu Prajescu, se gandeste ca mult mai onorabil ar fi ca Matei Millo sa devina director de teatru. Voda Mihalache Sturdza ia in seama interventia si, saturat de incurcaturile produse de actorii care treceau peste cenzura adaugand de la ei si scandalizand Puterile protectoare, numeste directori ai Teatrului, la 23 april 1846, pe Nicolae Sutu, care mai fusese, si pe Matei Millo.



Millo accepta cu toate bataile inimii, desi situatia in teatrul iesean era deplorabila. Venirea celor doi la conducere este intampinata din toate cercurile cu bunavointa. Millo intocmeste un regulament, compus din 60 de articole, ce trebuieste socotit prim inceput de legislatie teatrala.



14 octomvrie 1846: deschiderea stagiunii, cu doua piese - "Samson si Spiridon", localizare de Millo si Apostoleanu, si alta localizare, "Femeiusca dracului" de Sion si Millo.



In aceasta prima stagiune, luand-o cu binisorul, Millo n-a aparut ca actor. Debutul trupei romanesti s-a facut in Teatrul cel Mare cu "Zavistia", vodevil feeric tot de Millo, artistul bucurandu-se de aplauze ca autor si director. In aceasta stagiune, se mai reprezinta "Barbierul din Sevilla" de Beaumarchais si cateva piesete de Alecsandri. Consulul german la Iasi se formalizeaza ca in piesa "Samson si Spiridon", cu care se deschisese stagiunea, este atacata natiunea germana. Protesteaza conducerii tarii care, obedienta, interzice piesa.



1 martie 1847: debutul ca actor profesionist al lui Matei Millo in Teatrul de la Copou. El joaca in frantuzeste in comedia "Cei ce se aseamana se aduna", incadrat de ansamblul francez. In acea epoca incepe gloria lui Millo. Totusi, rudele i-au pus la cale o manifestatie care sa-l dezbare de patima jocului pe scena. Au trimis slugile la teatru in seara de 19 octomvrie 1847, cand s-a reprezentat "Mulatrul" de Saint Pierre, ca sa faca scandal la aparitia lui Millo pe scena. Spectacolul, intrerupt, n-a mai continuat pana la sfarsit. De unde in ultimul timp marele comis se hotarase, date fiind repetatele certuri cu familia, sa abandoneze actoria, aceasta inscenare a familiei il ambitioneaza sa nu renunte in ruptul capului la urgisitul, inca, si hulitul mestesug, spre norocul teatrului romanesc!... In acel timp a rostit Millo faimoasele cuvinte, sa priceapa capsomanii care l-au facut sa dea ancestrala boierie pe mult-hulitul mestesug de histrion, de la Roscius pomenire: "Cinul boieresc nu-mi face nici rece, nici cald, si de ma tin de sfatul rudelor, am sa raman boierul Millo, om comun ca toti ceilalti Millesti. Ca artist insa e alta vorba, ma vor batjocori ai mei, dar cred ca am sa mor un cineva".



Teatrul romanesc era mult mai frecventat decat cel francez si cu drept cuvant patima lui Millo, munca-i asidua si abnegatia au facut minuni de vitejie. Millo mai joaca in "Kir Gaitanis" de Alecsandri, in "Robert, seful banditilor", in opereta "Scara matei" si in marele sau succes "Cucoana Chirita". Incepe stransa si fructuoasa simbioza Vasile Alecsandri - Matei Millo, acesta din urma devenind interpretul favorit al lui Alecsandri. In orice critica imprejurare, bardul va fi cu trup si suflet langa el, intrebuintandu-si solara minte si covarsitoarea personalitate pentru ca Millo sa aiba castig de cauza in disputele cu numerosii sai adversari. La fel l-au sustinut, recunoscandu-i unicatul, genialitatea scenica, Kogalniceanu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, uriasi fii ai neamului, neexistand alt actor in intreg teatrul romanesc cu relatiuni mai inalte. Relatii de care el totdeauna a tinut seama, le-a cultivat, cum a fost grijuliu toata viata de originea nobila, boiereasca, din care se tragea...





Caragiali vs. Millo



Indemnat de succesul obtinut in capitala moldava, in vara lui 1851 Millo se decide sa castige si spectatorii bucuresteni, mai ales ca nu mai e mult pana sa se inaugureze Teatrul cel Mare de pe Calea Mogosoaiei, in acelasi timp semnele Unirii celor doua provincii romanesti aratandu-se luminos favorabile.



Pe drumul Bucurestiului, Millo joaca la Roman si Bacau, cu mare succes. Dar, la punctul de frontiera Focsani, este impiedicat cu toate pasapoartele in regula sa treaca in tara lui, datorita "lucraturii" lui Costache Caragiali, ingrijorat de concurenta moldoveanului pe langa curtea lui Barbu Stirbey. Millo ramane douazeci de zile la Focsani si, intr-o magazie de sare, triumfa in nu mai putin de cincisprezece spectacole, printre care "Muza de la Burdujeni", "Herscu-Boccegiu", "Soldan Viteazul", "Chirita", "Nunta taraneasca" si "Casatoria fara voe" a lui Moliere.



In urma protestelor ziarelor, Millo primeste intrarea in Muntenia in ziua de 26 iulie 1851. Incepe cu "Coana Chirita" care, navalita de lume, face trei spectacole unul dupa altul in Bucuresti, fiind urmata de "Tuzul calicul", "Baba-Harca" si "Doi morti vii".



De la prima reprezentatie, triumful lui Millo este categoric, el intrand in calda simpatie a publicului ca si in Moldova. La spectacolele lui participa domnitorul si doamna, de altfel si boierimea, care alearga sa nu piarda steaua ce straluce in fruntea fratilor coboratori din Moldova cu harzobul comicariilor, curate evenimente nostalgice, firesti, romanesti, aplaudate si mai ales neinstrainate de vatra strabuna... Si facandu-se justificata comparatie intre cele doua trupe, a martirului Costache Caragiale si a vesnicului dator Matei Millo, in soarele reflectoarelor castiga comedia, iar datornicul Millo se intoarna si urca increzator Moldova, cu sperante pentru mai tarziu...



Se vede insa ca enormul succes obtinut la Bucuresti l-a facut sa incline gandul la parasirea Iasilor. In vara lui 1852, este la Galati. Ii merge teribil. De aici trece la Braila, de unde cere aprobarea Bucurestiului sa faca trupa. Costache Caragiali, care impreuna cu Ioan Wachmann obtinuse concesiunea Teatrului cel Mare, nu avea nevoie de concurenta stralucitului comedian. Influentat, Barbu Stirbey refuza a doua oara, stipuland: "Fiindca nu avem destule fonduri ca sa sustinem dupa cuviinta un Teatru, nu putem sa ingaduim a veni o a doua trupa in tara".



Nici gand ca Millo sa se mai intoarca la Iasi. Si asa ajunge, prin a doua interventie a aceluiasi Plagino, pe langa Barbu Stirbey, in trupa de la Teatrul cel Mare din Bucuresti, colaborator al celor doi directori concesionari, Costache Caragiali si Ioan Wachmann. Impus de sus, in vreme ce subventia acordata de stat teatrului este de 750 de galbeni anual, Millo este din prima stagiune platit fabulos: 120 de galbeni lunar si doua "beneficii" cu piese fixate de el. Apostila Guvernului justifica si intareste angajamentul facut: "pentru primirea colaborarii marelui si neintrecutului artist; pentru onoarea si prosperitatea scenei romane".





Millo vs. Pascaly



Mihail Pascaly, unul dintre marii dramatici ai secolului nouasprezece. O perioada indelungata - cel mai mare! Cel care a dat totul din el, chiar si sanatatea, sa faca din spectacolele sale echivalentul reprezentatiilor teatrelor mari ale strainatatii... Ispravind cele sase clase, la 17 ani intra ca elev in trupa de diletanti a lui Costache Caragiale, care juca din 1845 pe scena Teatrului Momolo. Arta patetica a suveranului in epoca, Costache Caragiale, inraureste in totul inceputurile scenice ale lui Pascaly, care se arata de la bun inceput de bun augur, impatimitul de scena dovedindu-se foarte inzestrat si crezand cu religiozitate in ceea ce face cand urca pe scena! Plus de asta, foarte in favoarea-i, il ajuta fizicul, de adevarat artist. Frumos, chipes, nobil; oval armonios, ochi patrunzatori, cucerind de la aparitie cu reveria tandrelor priviri; luminoasa frunte inalta incadrata de abanosul pletelor bogate; la care se adauga o studiata vorbire cu respect de limba si de nuante, metalul timbrului mergand, fara sovaire, la inversunarea vibratiilor sufletesti, la roua lacramii, la festinul hohotelor de ras... Bazat pe aste calitati ale artistului, care nu era prea nalt si totusi cu fiecare transfigurare scenica dobandea maretie - intocmai lui Nottara, viitorul sau invatacel -, Pascaly trebuie socotit primul june-prim care a pasit pe scandurile teatrului roman. Purtator indarjit si aparator al amorului, fara de care viata se trece fara nici un rost, searbada. Ca sa fiu mai apropiat de actualele incadrari, el trebuieste socotit cel dintai veritabil prim-amorez al nostru, magistru interpret de eroi adusi de cohorta melodramelor Occidentului, care, neindoios, ele au faurit gustul publicului pentru spectacol...



Imediat dupa Revolutia de la 1848, Pascaly incepe sa-si agoniseasca reputatie. Vodeviluri, melodrame, prelucrari. Cam 200 de piese pe care le adapteaza, le traduce, le localizeaza in cariera sa. Facand deosebit succes: "Raposatul dumnealui", "Cazaturile", "Ce stie satul nu stie barbatul", "Haimanalele", "Voinicos dar fricos". Cu fizicul sau care frapeaza, place, cucereste, repurteaza succese in "Faust", "Intriga si iubire", "Idiotul", "Lucretia Borgia".



In 1853, cand Millo obtine concesia Teatrului cel Mare, in trupa se afla si Pascaly, castigat de forta artistica a moldoveanului si de marea sa personalitate. Cu toate ca Pascaly, desi tanar, isi dovedise si el personalitatea - cu fiecare rol, coplesitoare -, Millo, simtindu-l cerut de public, o greseste, tratandu-l ca pe ceilalti, "la gramada"... Normal, colaborarea, desi de genuri diferite, nu va dura. De altfel, aceasta permanenta disputa Millo-Pascaly va domina cu indarjire evolutia scenei nationale, concesionata cand unuia, cand celuilalt stralucit corifeu... Dreptate avut-au amandoi, nu pot fi acuzati daca gandim in ce egala masura au iubit teatrul, s-au sacrificat pentru el! Si daca, de fiecare data cand s-a nemerit sa fie impreuna, unul dintre ei a parasit trupa, normal teatrul a avut de pierdut din asta neintelegere... Aplauze ar fi fost sa indestuleze multamita fiecaruia...



Dupa plecarea de la teatru, zile negre se invalmasesc peste Pascaly, intocmai cohortelor de frunze moarte zbatute in vantul si ploile lui noemvrie... Fara angajament - si el, si Matilda Pascaly. In locuinta din spatele teatrului, cei doi copilasi, Aurel si Mihai, flamanzesc cu ochii in cei ai corifeului, adanci ca marea, ferestre ale sufletului la scena. Interpretul lui "Hamlet", print la teatru, nu are numai preocuparea razbunarii. La scurta vreme, proprietarul il someaza cu evacuarea. Dau si zapezile, parca pentru ca suferinta lui Pascaly sa aiba impecabil, imaculat lintoliu... Si intr-o noapte, cand tancii au adormit - ingeri aureolati de candela si ea tulbure -, parintele se framanta ca nu poate asigura painea copiilor. Are de primit bani de la Millo. A doua zi, incotosmanat in ninsoare si-n frigul care-i scutura saracia, alearga si lasa la teatru hartia in care-si cere drepturile.



In camaruta din dosul librariei lui Rosetti, unde se pune tara la cale si se sorb gingirlii in fumul de bectimis, atitudinea impotriva plecarii de la teatru a corifeului e categorica. S-a scris si la "Romanul". Pascaly are de gand sa raspunda.



Coborand strada teatrului, creatorul lui Lesurque-Dubosc e invaluit in amaraciunea ca ajunge la copii cu mana goala. Pardalnicii de fulgi ii dau in ochi si el lacrimeaza... In fata casei, troiene pana la feresti. Corifeul schimba de umoare, surade. A gasit! Ca sa le duca totusi ceva, rotunjeste din zapada staruitor batucita in palmele calde o enorma minge diamantina. Cu ea, inghetat trofeu - numai de nu i-ar socoti-o posteritatea "gaselnita" teatrala - face, de la intrare, bucuria micutilor. Veselindu-se, ghioceii o plimba de la unul la altul, in joaca. Infrigurata minge rezista, caci pana si cenusa din soba s-a racit demult. Dupa care se topeste in palmele nevinovate, ca sufletul iubitorului parinte...



Millo raspunde, in scris. Contesta. Si-l taxeaza pe Pascaly "zaraf".



Acesta isi impleticeste pana, la fel de dureros: "Iti amintesc cand si d-ta erai fara angajament si te-am vazut suferind...". Vrajba dintre cei doi are, pe undeva, gandurile suprematiei. De cand a fost "zisa" pe lume prima "declamatiune", cam asta este hrana semintiei actoricesti. Care pe care!



Incheiere: romaneasca toamna desprinde aurul frunzelor - tot atatia napoleoni care le-au cam lipsit in viata - peste mormintele, unul langa altul la Belu, al lui Millo si al lui Pascaly, infratiti in moarte, in eternitate, in ganduri comune, intru propasirea si prosperitatea teatrului romanesc!





* Fragmente din volumul Gigantii teatrului romanesc de Gaby Michailescu, in curs de aparitie la Editura Eikon din Cluj-Napoca