Scrieti, baieti, numai scrieti!

De ce o carte de Coelho se vinde mai bine in Romania, decat in alta parte? De ce un volum scris de un francez face ravagii in China, iar in Franta zace in rafturile librariilor? Cum devine o carte un best-seller? Iata niste intrebari carora, in decursul timpului, am incercat sa le oferim, in aceasta rubrica, posibile raspunsuri. Marketingul inteligent, lansarile cu surle si tobe sau ecranizarile nu explica totul. Cu toate ca nu exista retete infailibile, editorii si analistii fenomenului au cazut de acord asupra faptului ca un produs cultural, ca sa se vanda bine, trebuie sa raspunda unor criterii (teme) universale: razbunarea, dragostea, gelozia... Ca la Dumas sau la Spielberg. Pe de alta parte, aceiasi editori afirma ca succesul este si o problema de hazard, de fler si, daca vreti, de tupeu, ca la poker.

Ca sa ai insa materie prima si sa-ti poti exercita flerul (ori, dupa caz, tupeul), trebuie sa forezi. Iata de ce marile case de editura si-au construit departamente de lectura, insarcinate cu citirea manuscriselor, cu trierea si promovarea lor intr-un portofoliu care, ulterior, este avizat si reajustat de catre conducere sau de catre un comitet editorial. In Franta, cel putin, unde exista probabil cea mai dinamica piata literara a lumii si unde mariile jurii (Goncourt, Renaudot etc) au constituit deja o traditie a premierii unor no-name (vezi cazul unui Adrei Makine, care, dintr-un necunoscut, fara un sfant in buzunar, a ajuns - post-Goncourt - sa aiba tiraje de 800.000 de exemplare), editurile primesc manuscrise in avalansa. La Gallimard, in ultimii ani ani, se primeau circa 6.000 de manuscrise pe an, iar Grasset se vedea coplesita de 70 de texte pe saptamana. Acum 10-15 ani, editorii primeau de doua ori mai putine manuscrise. Tinand seama ca, in medie, doar un manuscris din circa 2.000 este publicat, adica de faptul ca 99,9% din ele sunt returnate insotite de un refuz, cresterea continua a numarului de "aspiranti" poate sa para cel putin ciudata.

Cartile care se vand bine sunt, mai intotdeauna, usor de citit, dar nu si usor de scris. Lucru pe care veleitarii il uita adesea. Un scriitor nu scrie ce ii trece prin cap, nu face doar sa sa defuleze, el trebuie sa munceasca, sa se compare (deci sa citeasca ce scriu altii), sa "faca vocalize" si sa-si dreaga timbrul, sa caute teme de interes. In conditiile in care televiziunile, mai ales, seamana o ciudata confuzie (cutare "frumusica" de cinema, de pilda, dupa ce si-a publicat memoriile, e prezentata stand de vorba cu un mare romancier), tot poporul se simte indrituit ("De ce nu si eu?") sa-si povesteasca viata, dramele bunicii si problemele de sanatate ale vecinului de palier. In ciuda faptului ca deseurile le inunda sertarele, editorii sunt incantati sa primeasca maldare de texte. In primul rand pentru ca, asa cum spuneam, ele reprezinta materia prima. In al doilea, pentru ca, oricat de mici ar fi, probabilitatile de gasire a unui bulgare pretios exista. Si in al treilea pentru ca, chiar daca nu sunt publicati, autorii de manuscrise ar putea fi niste cititori fideli, deci stimuleaza comertul. O lectura profesionista dureaza, potrivit unui expert de la Albin Michel, de la 2 la 10 minute, timp in care editorul isi da seama daca volumul are sau nu valoare. Legile severe ale concurentei ii obliga sa parcurga, fie si in diagonala, textul. Refuzati si parcursi in graba, aspirantii sunt totusi cititi. Ceea ce, la noi, nu se mai intampla demult.