Pe nervii Securitatii (II)

Cand bietii redegisti au avut acces la dosarele STASI, dincolo de socul produs de revelatia unor colaborari prea putin presupuse (cazul Christa Wolf, Stefan Heym in anturajul lui Markus Wolf, cam ca Bohumil Hrabal la cehi), cea mai mare consternare a produs-o situatia sotiei care si-a turnat ani de-a randul sotul "pentru binele lui si al copiilor nostri".

Ma intreb daca in cazul Aurorei Gavrilescu se va inregistra altceva decat recenzia de fata...

Dar sa ne reamintim biografia personajului nostru*. Vasile Gavrilescu, roman nascut in 1937 pe teritoriul bulgar, la Silistra, este condamnat in 1958 la 22 de ani pentru "uneltire contra ordinii sociale". Org anizase si instigase la subversiune un grup de 18 tineri. Beneficiaza de gratiererea "politicilor" din 1964, pentru ca un an mai tarziu sa treaca Dunarea clandestin la sarbi, fiind returnat si condamnat la sapte ani inchisoare corectionala. "Frontieristul" anarhist va fi eliberat in 1968 "prin obtinerea conditionalului", facand apoi obiectul multor dosare de urmarire informativa sub consemnele "Calatorul", "Ganescu" si "Liliacul". Continutul acestor dosare, procurate de la CNSAS si punctate cu extrase din jurnalul autorului, compune acest volum de-o surprinzatoare densitate.

In 1969, la 32 de ani, din care zece irositi in puscarie, electricianul Vasile Gavrilescu isi inventariaza solutiile de supravietuire: divortul ("Dar am un copil de care ma simt responsabil. A fugi inseamna a repeta greseala tatalui meu"), continuarea studiilor ("Ideea o resping tinand cont de inadaptabilitatea firii mele"), "o noua evaziune peste granita", sa scriu "avand convingerea ca scrierile mele, total neconvenabile ideologiei comuniste, nu vor vedea niciodata lumina tiparului", sinuciderea ("Tot ce a fost de tradat s-a tradat, tot ce a fost de cumparat s-a vandut, lasitatile s-au generalizat"), desavarsirea ca autodidact cu "pretul insingurarii"...

Dintre toate va alege scrisul cu inversunare (romanul sau va fi ani si ani obsesia ofiterilor Gheorghe Lungu, Constantin Iovan, Robert Obradovici, Gheorghe Vlad, Nicolae Florea s.a.), hartuirea reciproca, jocul de-a prastia cu Securitatea, apoi depunerea manuscrisului la Ambasada SUA (4 apr. 1975, consul fiind William Perkins jr.) si in final stabilirea la Paris, impins, ce-i drept, si de Institutia care avea sa ofteze eliberata: "Auzi, ma! exclama colonelul Lungu. Inainte de-a deveni tu parizian trebuie sa stii ca s-a luat hotararea de sus sa ne cam scapam de astia ca tine. Pe cine puteam eu sa pun in capul listei la Craiova, daca nu pe tine? Pe cine aveam noi mai cu mot si al dracului...?".

Intre acestea, un episod cu totul ciudat, ramas in ceata suspiciunii: la p. 282, fara a se preciza anul (cred ca 1978), autorul isi descrie noua trecere frauduloasa la sarbi, de la Kladovo pana in lagarul de refugiati de la Treiskirchen, in Austria, de unde... se va intoarce de bunavoie la Craiova! Evident ca prietenii "m-au considerat nebun", "mi-au fost atribuite ceva grade si functii secrete", ori "banuiala unora ca am stat inchis la un spital de profil". Cum sa nu fii considerat la Paris agent de influenta, mai ales cand la p. 405 ni se furnizeaza lucratura colonelului Alexei Stefan, o anonima destinata lui Dan Cernovodeanu, fost codetinut stabilit la Paris, "in vederea compromiterii lui Gavrilescu Vasile"? Tot fara mentionarea anului este si prima plecare in Franta ("Vor sa scape de mine, s-au convins ca nu pot fi <<influentat pozitiv>>, nu intentionez sa raman definitiv in Occident. Parca tot mai frumos ar fi sa stau acasa la mine, dar sa-mi apara cartile in Franta"). Dezordinea redactarii e surprinzatoare. Si riscanta.

Indiferent ce s-ar putea spune, impresionanta este panza de paianjen fara de fisura care l-a inconjurat pe acest om, de la sotia informatoare, la elevii de liceu (Doru Boboc) deja racolati si infiltrati in anturajul electricianului-prozator-sculptor, pana la prieteni buni, precum Ilie Tudor (informatorul Ion Gheorghe), tatal artistului Tudor Gheorghe (pp. 41, 124, 128) si la misteriosii Andreea (profesor in Craiova, vorbitoare de cinci limbi, descendenta dintr-o mare familie de mosieri) si "Iliescu", bucuresteanul, trecand prin Adrian Dohotaru, prins aici cam aiurea, cred eu, la insectar. Dohotaru avea sa fie reporterul de la "Flacara" care se insarcinase cu povestirea episodului sarbo-austriac al personajului nostru (pp. 311, 316).

Cu o sotie care declara senin ca "de un an de zile el n-a mai pus mana pe mine, de altfel nici nu l-as lasa. Sotul meu a studiat toate posibilitatile pentru plecarea sa din tara", cu o armata de vecini care de care mai dispus a-l vinde (p. 42 s.u.), urmarit in permanenta ("Din filaj rezulta ca frecventeaza strandul si face antrenament de inot, schimba des locul de munca") si cu manuscrisul sustras si citit profesionist de profesorul I. Traistaru la solicitarea Securitatii (v. referatul la p. 369 s.u.) - e de la sine inteles exasperarea rece a autorului: "S-a creat un vid artificial in interiorul caruia voi fi obligat sa traiesc".

Cine - ce va invata din tristetea colerica a acestui destin de urmarire informativa? Morala fabulei a tras-o chiar autorul, cand spune: "Prostia chemata sa conduca destinele unui popor gata intotdeauna sa-si sarbatoreasca propriile infrangeri".

*) Vasile Gavrilescu,"Liliacul", Editura Antim Ivireanul, Rm. Valcea, 2004, 412 pag.