Minutul de pe podium

In general, ziaristii care consemneaza victoria unui sportiv conational la Jocurile Olimpice au cam aceleasi lucruri de spus: metafore, exclamatii si entuziasm pentru performanta sportivului, laude pentru rezistenta fizica si psihica, pentru frumusetea exercitiilor lui si eventual reactii la fel de entuziaste culese de la antrenori, de la colegii de echipa sau de la oficialii olimpici nationali. La Atena, o multime de articole de presa despre medaliatii olimpici au degajat insa un entuziasm de cu totul alta natura.

Un ziarist american a consemnat cu mare mandrie ca, inca inainte ca gimnastul Paul Hamm sa fi apucat sa-si scoata de la gat medalia de aur la individual compus, agentul sau primea deja telefoane de la companii interesate sa incheie contracte de publicitate cu sportivul. La fel s-a intamplat si cu numeroase articole despre Carly Patterson, gimnasta medaliata cu aur la individual compus feminin. Comentariile despre comportarea sportivei la sol, barna sau paralele au fost inlocuite aproape cu totul de varii estimari ale analistilor despre sansele ei de a o ajunge din urma, din punctul de vedere al atractivitatii fata de sponsori, pe Mary Lou Retton, singura gimnasta din SUA care mai cucerise pana acum titlul olimpic la individual compus, la JO din 1984 de la Los Angeles.

E drept ca si in cazul lui Patterson, dar mai cu seama in cazul lui Paul Hamm, n-ar fi fost de spus prea multe despre excelenta exercitiilor cu care cei doi americani si-au dobandit medaliile. Luni seara, faptul ca arbitrii i-au dat o nota mult prea mica rusului Aleksei Nemov numai ca sa-l ajute pe Hamm sa ia o medalie a provocat minute intregi de huiduieli ale intregii sali olimpice Galatsi, si aceasta se petrece la cateva zile dupa ce americanul a ajuns campion olimpic absolut numai gratie unei erori de arbitraj stupefiante. Numai ca prea putini se incurca in asemenea amanunte, fiindca, dupa cum am vazut, erorile de arbitraj trec, medaliile raman, iar acolo unde sunt medalii sunt si sponsori si contracte de publicitate.

Sa nuantam insa un pic aceasta concluzie. Sunt si ziaristi care, asa cum s-a intamplat saptamana trecuta cand echipa feminina de gimnastica a SUA n-a reusit decat titlul de vicecampioana mondiala, au criticat modul hiperbolic in care a fost prezentata, luni bune inainte de Olimpiada, echipa americana, inducand in constiinta publica ideea ca Patterson, Kupets si compania sunt de departe cele mai bune din lume. Din punct de vedere al adevarului sportiv, acesti critici au dreptate, dar nu si din punct de vedere al relevantei comerciale: nu e de ajuns sa castigi o medalie, fie ea si de aur, la JO, ca sa capeti contracte banoase. Nici macar in America, sau poate tocmai fiindca e vorba de America. Pentru o parte insemnata a publicului american, foarte multi din sportivii prezenti la Atena ar fi fost complet necunoscuti daca n-ar fi existat mediatizarea poate exagerata din ultimele luni, ridicarile in slavi si reportajele despre copilaria si viata de zi cu zi a potentialilor campioni. Si daca publicul nu i-ar fi cunoscut, n-ar fi asteptat acum cu infrigurare intrecerile unde au concurat ei, iar companiile care ar fi vrut sa-si asocieze imaginea cu a lor ar fi cheltuit banii degeaba.

Multi analisti iau drept reper de eficienta maxima JO din 1984, de la Los Angeles, care s-au bucurat de o audienta spectaculoasa in randul publicului american si care a consacrat o serie de sportivi ramasi pana azi neegalati ca succes comercial generat de performantele lor de acolo. Tocmai de aceea se urmareste asa de insistent o posibila paralela intre Mary Lou Retton si Carly Patterson: prima primeste si acum cereri de a tine discursuri motivationale platite pentru diverse institutii si companii si inca incaseaza milioane de dolari anual de pe urma faimei capatate la Los Angeles, cand a castigat nu mai putin de cinci medalii.

Dar de atunci s-au intamplat multe: oferta de programe TV e infinit mai variata acum in SUA decat in 1984, iar Jocurile Olimpice si-au pierdut enorm din popularitate intre timp, ajungand la ora actuala o competitie printre altele, mai ales atunci cand gazda lor nu e un oras american. Vrand sa-si exprime satisfactia fata de ratingurile nesperat de bune obtinute de NBC cu ocazia primelor zile de intreceri de la Atena, un oficial al postului de televiziune le-a comparat cu ratingurile excelente ale concursului "American Idol", un show muzical gen "Steaua fara nume", iar o asemenea comparatie n-are nevoie de comentarii. Asa se explica faptul ca acum este nevoie ca firmele de marketing sportiv si sponsorii sa pregateasca Jocurile Olimpice cu migala si cu multe luni inainte, cele cateva zile de concurs de la Atena fiind cu totul insuficiente ca sa impuna in atentia publicului un sportiv, oricat de valoros ar fi el si cu atat mai mult daca valoarea lui e asa si-asa.

Iar aici totul depinde de abilitatea si de norocul companiilor implicate. Furnizorul de carti de plata Visa a incheiat contractul de sponsorizare a inotatorului Michael Phelps in urma cu doi ani si jumatate, cand acesta avea 16 ani si era aproape necunoscut. Jennie Finch, o jucatoare de softball considerata drept cea mai frumoasa sportiva americana la ora actuala, a incheiat si ea din timp contracte cu Bank of America, cu compania de telecomunicatii Sprint si cu marca de ochelari de soare Bolle. In primul caz, alegerea a fost evident norocoasa, fiindca Phelps a terminat concursul de natatie de la Atena cu sase medalii si cu un statut de vedeta care multa vreme de-acum incolo va fi greu de atins pentru oricare alt sportiv din SUA.

In plus, inotatorii atrag mai usor sponsori prin natura sportului lor: ei cuceresc intotdeauna cele mai multe medalii la olimpiade, pentru ca au de concurat la cel mai mare numar de probe. Kaitlin Sandeno, de pilda, castigatoare a patru medalii la Atena din patru posibile, are contracte de sponsorizare cu furnizorul de echipament sportiv Nike si cu fondul de investitii Mutual of Omaha, care are contracte pana in 2008 si cu colegii ei Amanda Beard, Brendan Hansen si Aaron Peirsol, si ei medaliati, unii de mai multe ori, in concursul de la Atena.

In cazul lui Jennie Finch, miza e insa incerta, nu numai fiindca e posibil ca performanta ei pe teren sa nu confirme asteptarile, dar si fiindca nu exista o liga profesionista de softball feminin in stare sa mentina imaginea ei in atentia publicului pe tot parcursul anului. Iar acesta e un alt criteriu de estimare a potentialului comercial pentru un sportiv: cum am vazut saptamana trecuta, Michael Phelps comenta ca vrea ca inotul american sa nu mai fie un sport relativ periferic, care concentreaza atentia doar de cateva ori pe an, ci o disciplina cu popularitate constanta, cum e in Australia. Comportarea inotatorilor SUA la Atena il indreptateste sa spere la asa ceva, chiar daca Phelps mai are mult pana sa egaleze "randamentul" rivalului sau australian Ian Thorpe, cel mai bogat sportiv din tara lui, un om cu venituri de 3 milioane de dolari pe an, prieten cu designerul Armani, sponsorizat de companii ca Audi, Sony, Adidas sau Omega si o vedeta suficient de cunoscuta in Asia pentru ca o firma australiana sa lanseze in Japonia o marca de conserve de peste "Thorpedo", cu imaginea si porecla lui.

Si Carly Patterson, trecuta la profesionism in 2003, cand avea 15 ani, a semnat mult inainte de Atena contracte cu AT&T Wireless, McDonald's si Visa. Tot inainte de Olimpiada s-a angajat, impreuna cu ceilalti olimpici americani la gimnastica, sa ia parte incepand din septembrie la Turneul Campionilor la Gimnastica, cu spectacole demonstrative in aproape 40 de orase din SUA. Fetita din Baton Rouge stie foarte bine regulile jocului: pe la inceputul anului, inainte sa semneze cu McDonald's, spunea ca nici nu mai stie de cand n-a mai calcat intr-un fast-food, fiindca nu-i permite dieta, pentru ca in mai, cand figura ei incepuse sa impodobeasca ambalajele meniurilor de la McDonald's, sa afirme ca tocmai a mancat acolo si ca i-a placut foarte mult - evident, niste iaurt si o salata. Acum, in calitate de campioana, si ea se asteapta la oferte noi de publicitate (a si declarat ca acum "ar deveni purtatoare de cuvant pentru orice companie"); nu altul e talcul povestirii ei despre Mary Lou Retton care a sunat-o ca s-o felicite si "i-a incredintat coroana ei".

Coroana poate ca i-a incredintat-o, dar nimeni nu poate anticipa inca daca i-a incredintat si capacitatea ei de a face bani. Daca in anii urmatori JO din 1984, cele mai multe contracte de publicitate se semnau dupa incheierea olimpiadei, acum se semneaza inainte si pe durata ei, pentru ca gloria sportiva se poate dovedi scurta, iar publicul ii va mai tine minte peste cateva luni doar pe cativa din eroii olimpici de azi; chiar marii sponsori ai JO recunosc ca n-au de gand sa ruleze reclame cu tematica olimpica si cu eroi de la Atena in urmatoarele luni. Ziaristul care reproduce declaratiile lui Carly consemneaza ca telefonul gimnastei si al echipei ei de marketing suna continuu, dar adauga, foarte realist, ca testul decisiv pentru succesul gimnastei va fi peste patru saptamani: daca si atunci va mai suna telefonul, va insemna ca are sanse sa spere ca-i va calca pe urme lui Mary Lou.

Daca nu, peste zece ani poate va fi si Carly functionara la Departamentul Trezoreriei, cum a ajuns Kerry Strug, fosta eroina de la Atlanta, din 1996, cand a castigat aurul la sarituri concurand accidentata, dar de care nu s-au mai auzit prea multe dupa aceea. Iar daca nu va ajunge nici functionara, Carly mai are o posibilitate sa ramana in atentia publica si sa castige bani: pozand in revistele pentru barbati. Nu, nu va ganditi la Corina Ungureanu sau Lavinia Milosovici. Ultima editie a revistei FHM infatiseaza nu mai putin de cinci sportive americane, din care patru concureaza la Atena: inotatoarele Amanda Beard si Haley Cope, atleta Amy Acuff si voleibalista Logan Tom. Deocamdata, Jennie Finch, cea cu softballul, a refuzat o oferta din partea Playboy.

Fireste, in America sportivele nu sunt condamnate pentru asa ceva in numele moralei crestine sau al federatiilor nationale, ci in numele feminismului. Cine nu se grabeste sa le condamne va constata insa ca si baietii mai aratosi, inclusiv Michael Phelps si Ian Thorpe, isi arata buna parte din anatomie in tot felul de reviste, pentru ca sexul vinde bine, iar principiul e valabil si in sport, pentru sportivi si sportive deopotriva. De ce ar avea insa nevoie sa pozeze de pe acum niste campioni aflati in plina glorie, care ar putea foarte bine sa astepte pana isi incheie cariera sportiva, ca gimnastele noastre? Pai e simplu: instinctul le-a comunicat deja ceea ce specialistii in marketing au descoperit dupa multe cercetari, anume ca gloria tine putin, din ce in ce mai putin, si ca trebuie sa profite cat pot de aceste momente. Trebuie s-o credem pe colega lui Phelps, Amanda Beard, cand spune ca ea isi admira, in revista cu pricina, propriii muschi bine lucrati. Efemeritatea formei fizice, celebrata acum in paginile glossy, nu-i decat un soi de metafora pentru scurtimea gloriei lor sportive. crenguta.nicolae@zf.ro