Emil Prager - un model

Un ilustru inginer constructor de astazi - Niculae Noica - a avut inspirata idee de a dedica o carte, Emil Prager - un model, unui ilustru inginer constructor de altadata, Emil Prager (1888-1985). Personalitate fondatoare in istoria constructiilor din Romania, Prager apartine prin tot ceea ce a realizat, chiar si dupa 1948, epocii interbelice. Exemplar stralucit de homo faber, om al mizelor mari, fire cutezatoare si tenace, el a reusit, alaturi de alti specialisti de aceeasi anvergura, sa faca din Romania de atunci una dintre tarile fruntase in Europa in privinta adoptarii celor mai avansate tehnici si materiale in domeniul constructiilor (initiativa folosirii in premiera la noi a betonului armat ii apartine, ca si multe alte initiative la fel de indraznete). Emi l Prager si-a pus semnatura si marca originalitatii creatoare pe multe dintre constructiile care au facut ca Bucurestiul interbelic sa fie supranumit Micul Paris: Palatul Regal, Fundatia Dalles, Hotelul Union, Senatul Romaniei, mai multe cladiri de pe strada Paris ori de pe Calea Victoriei etc. Aceste constructii incanta si astazi prin armonia si trainicia lor. Multi le admira ca pe niste opere folclorice, fara sa le cunoasca autorul. Cartea lui Niculae Noica are, printre altele, si meritul de a-l face pe cititor sa inteleaga nu numai cine a fost Emil Prager, ci si cum arata Romania interbelica, ce mult contau seriozitatea, onoarea si profesionalismul, cat de bine functionau institutiile, in primul rand invatamantul, cu cata responsabilitate se cheltuia banul public, cat de respectat era cetateanul, ce elan al dezvoltarii exista.

Viata si opera inginerului Emil Prager au fost conduse de intelepciune, ordine si disciplina, dar si de implinirea constiincioasa si pana la capat a datoriei. Si aceasta datorita profundei culturi stiintifice si umaniste pe care si-o formase. Spunea cu mandrie ca deprinsese de la marii sai dascali Anghel Saligny, Elie Radu si Ion Ionescu-Bizet faptul ca "stiinta nu se invata" si ca "tehnica de varf cere adevarul si numai adevarul, ea te sanctioneaza cand incerci sa faci compromisuri".

Activitatea atat de complexa si de bogata a lui Emil Prager a facut din el cel mai popular inginer din tara. Remarcabilele sale realizari raman mostenirea cea mai de pret, sporindu-i faima de constructor.

Fire deschisa fata de cei din jur, dornic sa sprijine si sa indrume, inginerul Emil Prager s-a bucurat de aprecierea si admiratia tuturor celor care l-au cunoscut. Dovedind o longevitate intelectuala si profesionala - alaturi de cea fizica - de-a dreptul fenomenala, si-a pastrat, pana la venerabila varsta de 96 de ani, aceeasi limpezime a gandirii, aceeasi dorinta de a fi la curent cu toate, acelasi dinamism care l-a caracterizat intreaga viata.

Iata cum il evoca pe Emil Prager fiica acestuia, Anca Costa Foru:

Inceputul nu a fost unul de rasfat. Nascut in august 1888 la Bucuresti, Emil Prager a ramas orfan de tata la nici noua ani: Iuliu Prager, functionar, a murit subit de inima, putin trecut de patruzeci de ani, in 1897, lasand o vaduva (Maria, nascuta Simon) cu doi copii nevarstnici (Elena si Emil) de crescut; a fost ajutata de rude mai avute, cu mai mult succes (in negot), fara a fi ferita in aceasta privinta de umilinte.

Bunicul sau si alti frati Prager, venind din Moravia, se stabilisera in Romania, ocupandu-se - ei si copiii lor - de comert (palarieri, blanari), sub domnia regelui Carol I, pe care unii dintre ei l-au si cunoscut.

Liceul urmat a fost "Gheorghe Lazar". Inscris in anul preparator (1907-1908) al Scolii Nationale de Poduri si Sosele (SNPS), Prager il incheie cu o medie mare, continua studiile ca bursier si obtine cu distinctie, in iulie 1912, diploma de inginer. Prin Decret Regal, in aceeasi luna, la propunerea ministrului secretar de stat la Departamentul Lucrarilor Publice (E. Pangratti), e numit in postul de inginer-asistent la Serviciul Central al Directiei Generale a Porturilor si Cailor de Comunicatie pe Apa, "retribuit cu 400 lei lunar si 150 lei diurna pe luna din creditul de 3.000.000 lei pentru continuarea lucrarilor portului Constanta" si totodata admis in "Corpul Tehnic cu gradul de inginer ordinar clasa III, conform art. 5 si 6 din Legea pentru organizarea si sustinerea sus-zisului corp" (Monitorul Oficial, 19 iulie 1912).

In 1914, tanarul inginer se casatoreste cu Margareta Danielescu, o fata fara zestre; in anul urmator li se naste o fetita, urmeaza un baiat nascut in 1916 in Bucurestiul ocupat de trupele germane - suntem in plin razboi -, pe care tatal il va cunoaste abia in iunie 1918, cand va fi demobilizat si cand inceteaza detasarea sa in Moldova si activitatea depusa in cadrul Ministerului de Razboi, Directia Superioara a Munitiilor, Materialelor si Instalatiilor noi, activitate care l-a promovat locotenent de rezerva si inginer sef de sectie.

Plin de initiativa, in 1921 Prager infiinteaza un birou de studii, expertize si proiecte pentru lucrari de beton armat, primul de aceasta natura la noi. Si, in conditiile unui climat postbelic ospitalier dezvoltarii private si care a incurajat iesirea din anonimat si increderea in propriile valori (climat din pacate totalmente disparut ulterior, cand barbaria a invadat secolul), el da amploare, cativa ani mai tarziu (1925), acestui birou tehnic initial, transformandu-l intr-o calificata antrepriza de constructii, care asigura atat proiectarea, cat si executia lucrarilor contractate.

Si de aici inainte pornesc implinirile, realizarile se succed, cat se poate de concrete, de solide, caci - iata - dainuie si azi, functionale.

Pretul acestor succese? Munca. De fapt bucuria de a munci - e necesar sa nuantam pentru ca nimic serios nu poate fi intreprins daca in actiune nu exista si placere, excelent criteriu. Emil Prager isi iubea enorm munca si i se dedica asemenea unui sef de orchestra care se implica total in partitura. Vacantele nu erau niciodata trandaveala, vacante gratuite, ci intotdeauna legate de profesie. O profesie care era un mod de a trai, de la care n-a inteles sa abdice in nici o imprejurare, oricat de ostila; sunt incredintata ca cei care l-au intalnit, fie si tarziu, cand Antrepriza era doar o amintire, imi vor da dreptate.

Nici calatoriile in strainatate ale parintilor mei, anuale (mama mea era dornica de a cunoaste lumea si avea uneori curiozitate de explorator), nu erau suta% turistice; pentru tatal meu, ele se combinau cu documentari si contacte de specialitate, cu efectuari de comenzi de utilaje. La sfarsit de saptamana, cand venea la Campulung, in Muscel, unde ne petreceam verile, descindea numaidecat si pe santierele din zona; departe de a fi delasator, le supraveghea meticulos, statea de vorba cu oamenii raspunzatori de mersul lor, dramuindu-si timpul liber, de fapt stirbindu-l. Dar, in fond, ce se cheama timp liber? Fiecare are - se vede - alta acceptiune a lui, nimeni nu pricepe prea exact ce e Timpul, de masurat insa stim bine s-o facem.

Deschiderea, curiozitatea, interesul pentru solutii inovatoare si aplicarea lor curajoasa si extinsa au explicat succesele ingineresti inregistrate de Prager. Cartea lui despre betonul armat in Romania exemplifica binefacerile introducerii noului material, revolutionar in tehnica de constructie, adoptat la noi pe picior de egalitate cu Occidentul.

In aceasta ordine de idei - adica a fructificarii modelelor de ultima ora, de avangarda - e relevanta oprirea autorului la citatul dintr-o epistola a lui Seneca: "Lung e drumul prin invatatura, scurt si eficace prin exemple", ales drept motto, printre alte vorbe de duh, selectate in acest scop.

La alta scara, fireste, dar demonstrand aceeasi gandire de perspectiva, de vizionar, care miza pe binevenite modificari mentale cu consecinte viitoare, se situeaza gestul tatalui meu de a cumpara nepoatei sale, aflate in primele clase de scoala, cartea Matematici moderne de Pappy, prima de acest fel tradusa in romaneste, aceasta la inceputul anilor '60, cand prea putini erau familiarizati cu teoria multimilor, a sistemului binar - baze ale informaticii.

Si tot in legatura cu clarviziunea si pragmatismul de care dadea dovada cand propunea, fara complexe, utilizarea ultimelor cuceriri tehnice, poate isi mai amintesc fostii colegi de uluiala starnita pe la sfarstiul anilor '70 de includerea de catre el in planul de masuri al nu stiu caror santiere viitoare a unui... helicopter.

Pentru ca am pomenit de seful de orchestra ("Sefu" fusese chiar poreclit de subalterni, cu afectuoasa admiratie), tin sa subliniez ca tatal meu era foarte constient de caracterul colectiv al activitatii pe care o indeplinea. (...) Avea ambitia lucrului bine facut. Insista pe alegerea colaboratorilor, carora le dadea posibilitatea de a se manifesta - voi reveni indata asupra propensiunii lui de a dialoga; insista in egala masura - si lucrul mi se pare notabil - si pe alegerea clientilor, tocmai fiindca intelegea ca relatiile intre toti trebuie sa fie de parteneri.

Stia sa se puna in locul celuilalt, ceea ce foarte putini reusesc sa faca. Sa asculte rabdator si sa acorde credit interlocutorului, oricare va fi fost. Avea o mare deschidere, accepta sa nu imparta (sau sa nu mai imparta) aceleasi opinii cu ceilalti, nu avea suparatorul obicei de a crede ca totul incepe si se termina cu el, nu-i era proprie maniera foarte nepedagogica de a administra pareri definitive si obligatorii. Mai privea si pe fereastra, nu doar in oglinda! - daca ne luam dupa cum glasuieste un vechi proverb.

Cu toata aceasta receptivitate si modestie, socotea ca infruntarile sunt profitabile si ca cel mai rau serviciu pe care-l poti face cuiva este sa-l aprobi cand de fapt nu esti de acord cu el, sa acorzi aceasta aprobare de lene, de frica, din indiferenta ori chiar din dispret.

Si, printr-o logica inlantuire, ajungem astfel la curajul opiniilor, la o libertate a optiunilor care l-au definit pe tatal meu dintotdeauna si nu numai atunci cand varsta il scutea de ambiguitate, de partea de indeterminare asumata care ne obliga in vremuri grele sa pastram un conformism prudent, in conditiile unei oarbe ordini stabilite. Pentru a ilustra aceasta faza tarzie din viata lui, as dori sa evoc sarbatorirea inginerului Prager la implinirea celor 90 de ani, poate inca prezenta in amintirea unora dintre participanti: si-a incheiat atunci expunerea, vioaie si colorata, hazlie si plina de miez, rostita liber, cu colocvialitatea care-i era proprie, cu obligatoria trimitere finala la Nicolae Ceausescu - eram in 1978 - schimband brusc, intr-un amestec de decizie si umor, de ochelari, de ton, coborand privirea pe pupitru si citind mecanic un text afisat.

Dar sa ma intorc la anii mai senini dintre cele doua razboaie. In 1931, Emil Prager isi cladeste in Bucuresti o casa pentru familia sa, care intre timp sporise la patru copii, prin nasterea a inca unui fiu si a mea, ultima nascuta. Spicuiesc din viata de familie a primei sale casnicii si din memoria acestei case parintesti, ridicate "in al saptesprezecelea an al casatoriei noastre fericite... in care nadajduim a vietui sanatosi multi ani, impreuna cu copiii nostri dragi" - cum sta scris in actul de temelie, zidit dupa datina in piatra fundamentala in cursul unei ceremonii religioase - nunta in 1939 a surorii mele, care a coincis cu implinirea a 25 de ani de la nunta parintilor nostri; un an mai tarziu, tragedia care ne-a insemnat pe toti si anume moartea (in urma unei scurte boli pe care o stiam incurabila) fratelui nostru, stralucit inginer, de 24 de ani, vazut ca un demn succesor al tatalui; celalalt frate, al treilea copil, murise mai demult, la o varsta mica, tot fara a ingadui parintilor vreo speranta la aflarea diagnosticului.

N-au avut parte de baieti sotii Prager si n-a fost sa fie cum gandeau si scriau, intr-o fericita ignoranta a ceea ce ii astepta, in actul ingropat sub casa in care la sfarsitul anilor '40 ne-am inghesuit vreo opt familii straine, in discordie, si in care am devenit dupa nationalizare chiriasi, supravegheati atent, nu doar de sectorist.

Margareta Prager avea sa moara si ea tot acolo, in 1952; nu avusese capacitatea de cicatrizare a barbatului ei si moartea fiului o prabusise. Iar in primavara lui 1961, in 24 de ore (care - ce e drept - s-au lungit la 48, dar nu mai mult!) am fost evacuati din locuinta manu militari, pentru a o lasa la dispozitia Corpului Diplomatic. Care este si astazi beneficiarul ei. Mentionez toate aceste nu din ratiuni personale, ci mai cu seama cu titlu documentar.

Cum i-o fi fost inginerului Prager atunci cand antrepriza, adica rodul ravnei, dragostei, existentialei sale implicari, i-a fost confiscata? Intrebare retorica desigur, caci stiu, stiu cum i-a fost, cat de dura, de frustranta a fost incasarea, cat de greu se suporta nedreptatea. Dupa lovitura primita prin moartea fiului, dupa anii de razboi, de bombardamente pagubitoare, nationalizarea, ca o executie, dupa care cum sa supravietuiesti?

Si totusi, deznadejdea nu-i era proprie. N-a stat sa tot compare ceea ce se intampla si nu putea fi abatut din drum cu ceea ce ar fi putut fi. Era un om al prezentului. Si al viitorului. A nu abandona parea sa-i fie deviza; polarizat de o cauza, blazarea, oboseala, demisia ii erau straine. Ce extraordinar balon de oxigen poate fi o vocatie atunci cand nenorocirea se abate asupra ta! Afirm, fara intentia vreunui joc de cuvinte, ca a fost efectiv un temperament de constructor, in sensul ca reactiile lui imediate erau constructive, avea un simt al concretului si al imediatului, se straduia intotdeauna sa gaseasca solutii in situatii oricat de critice ori haotice, vedea de fiecare data partea plina a paharului. Un exemplu in aceasta privinta a fost, in 1947, propunerea lui de a se recladi Teatrul National bucurestean, incendiat in urma ultimului bombardament german, dar cu structura ramasa neafectata si cu fundatii si sanatoase; el demonstra cu argumente ingineresti ca refacerea cladirii monumentale ar fi fost mai ieftina decat demolarea si reconstructia teatrului. Era un om de actiune si demobilizarea nu l-a cuprins nici trecut bine de 90 de ani.

La varsta cand barbatii, daca nu se pensioneaza, se gandesc oricum la retragere, Emil Prager a intrat in "campul muncii", de fapt a reintrat slujbas la stat, la Sovrom-Constructia, intre 1948 si 1951, iar dupa aceea in cadrul Ministerului Energiei Electrice. A lucrat constiincios si disciplinat, ca un jucator de cursa lunga, pana in 1982; se simtea angajat la propriu si la figurat si isi respecta serviciul.

Cu alte cuvinte, in 1948, la 60 de ani, a luat-o da capo, desigur nu fara aprehensiuni, in conditii noi, nemaiantalnite (ca sa ma exprim eufemistic), cu alti parteneri, de data aceasta nu tocmai clienti a caror alegere candva o recomanda... Despre adaptarea la rigorile planificarii de stat si ale unei productivitati dictate de foruri adesea improvizate, despre exploatarea unei experiente profesionale consistente si verificate pot atesta fara indoiala altii, mult mai calificati decat mine. Ceea ce comentam noi speriati, in culisele de familie, in anii aceia arbitrari, era ca, daca vrei sa te mentii intr-o stare de rezistenta, ceea ce in plina teroare fizica si ideologica nu parea posibil, nici macar arma retragerii in teritoriul tau individual de competenta nu e sigura.

Un rol important in mentinerea vitalitatii, a poftei de viata, a tineretii spirituale, l-a jucat, in acest capitol de rascruce al vietii sale, cea de-a doua sotie a tatalui meu, Elvira Godeanu, femeie frumoasa si actrita talentata, cu care s-a casatorit in 1954; ea i-a oferit ceea ce noi, fetele, fiecare maritata la casa ei, cu copii si probleme, nu i-am fi putut inlesni: o existenta sociala care-l punea in valoare, spectacole, deplasari si nu in ultimul rand un interior primitor. I-a asigurat o batranete echilibrata, autonoma si placuta, de care putini se bucura, si indubitabil i-a prelungit viata.

Dar mai exista un secret al tineretii, care tinea de natura tatalui meu: era intotdeauna (sau aproape intotdeauna) bine dispus. Ca e mai bine sa razi decat sa plangi pare sa fi fost la el o terapie, este de altminteri o atitudine care, departe de a fi singulara, se regaseste la marii autori comici. In general se spune ca rasul sapa si demoleaza, iata ca exemplul lui Prager infirma idea, a construi si a rade sunt compatibile.

Parintii mei imparteau din plin gustul pentru veselie, antiemfaza, autoironie, vivacitatea spiritului, erau amandoi sensibili la derizoriu si reactionau prompt in fata lui. Indraznesc sa cred ca ne-au transmis aceste predispozitii, noi copiii am urmat cu ei o inalta scoala de umor, iar sotiile si rasul din copilarie si adolescenta si chiar de mai tarziu inca ma urmaresc.

Si pentru firea lui binevoitoare si glumeata, mereu c-o vorba reconfortanta pe buze, si pentru nenumaratele sale cunostinte, mai era tatal meu foarte cautat si primit oricand si oriunde cu placere. Cu el nu te plictiseai niciodata. Incaperea in care intra parea dintr-o data mai animata, mai plina. Relansa o conversatie care stagna. Era un savuros povestitor si se pricepea ca creeze si sa dozeze starea de receptivitate a interlocutorului. Si sa treaca de la anecdota la universal. Ma grabesc insa sa adaug indata ca avea discretia de a nu arata tot ce stia.

Ajunsa aici, bag de seama ca n-am apasat destul pe neobisnuita lui deschidere, dincolo de meserie, fata de sumedenie de alte subiecte. Avea o bogata cultura generala, in directa relatie cu setea lui persistenta si de fapt tinereasca de informatie; o atractie speciala pentru artele plastice (el insusi era un bun desenator), cu preferinte explicite (natura moarta, portret); toata viata a fost un asiduu spectator de teatru, de opera, de opereta, mai putin poate de concerte simfonice. Cu opinii personale, neafectate de cele ale altora, fie ei chiar autorizati prin profesie. Mi-aduc aminte c-am discutat odata despre piesa Patima rosie, reluata prin anii '70, dar pe care el o vazuse si in versiunea de la premiera, cu Iancu Brezeanu, Elvira Popescu, inca nefixata la Paris, Iancovescu, si pe care o gasea dintru inceput falsa, nu doar desueta.

Era un pasionat cititor, abonat la fel de fel de publicatii (de specialitate, literare, politice, umoristice), socotea ca invatatura nu se sfarseste niciodata. Citea atent, cu creionul in mana: obisnuia sa adnoteze textul, in sensul unor aplicatii si exemplificari imediate, fara complexe, nici de inferioritate, nici de superioritate, cu nuantari asociative. Facea cele mai interesante si adesea surprinzatoare corelatii, stabilea echivalente, tocmai pentru ca stapanea un camp larg si necompartimentat de cuprindere informationala, in care se misca liber.

Gustul lecturii, la care nu putea renunta, l-a determinat in mare masura sa se supuna unei interventii chirurgicale, in ultimul an al vietii, cu slabe sanse de a-si recapata vederea. Nu se suporta diminuat, se saturase de seria de ochelari ineficienti si de manevrarea obositoare a lupelor. Inca o data era increzator in tehnici moderne, medicale de data aceasta. Ramas orb dupa operatie, a continuat sa se tina la curent in toate domeniile, cu aceeasi fervoare; ii citeam cu voce tare, asculta concentrat, cerea uneori sa reiei cate un pasaj; l-am auzit odata comentand ca pentru sine ca, in definitiv, si Borges e orb: incerca, se vede, o consolare.

Inainte de a incheia, trebuie sa preintampin una dintre eventualele obiectii care mi se pot aduce pe marginea celor exprimate in evocarile mele. Da, sunt subiectiva, nici vorba. Imaginea pe care copiii si-o fac despre parintii lor este pandita de tendinte hagiografice: este in general aceea a unor statui supradimensionate. Sper insa ca cei care l-au cunoscut pe Emil Prager il vor regasi in mare parte in portretul moral pe care l-am incercat aici; cred de asemenea ca exprim constatarile multora dintre ei si ca intre impresiile lor si caracterizarile mele va exista o complementaritate.

Sigur, si tatal meu era vulnerabil si i se puteau reprosa - ca oricui - atitudini reprobabile. Cea mai serioasa imputare pe care as formula-o este ca acorda prea putin timp (nu atentie - ci timp) familiei; in anii de tinerete, in cei ai maturitatii sale, sotia, copiii care-l reclamau inregistrau mai ales... absenta lui, era vesnic foarte prins, intarzia la mese, se decomanda, in concedii aparea doar in fuga, la sfarsit de saptamana. Cu varsta - si cu disparitia Antreprizei -, obiceiurile desigur s-au mai modificat, ba chiar rasturnat si poate ca noi am fost in situatia de a ne neglija parintele.

Daca, fara a recurge la acte, certificate, fise de stare civila, am putut sa restitui ceva din adevarul existentei lui Emil Prager, din statura lui reala, m-as socoti multumita. Cu riscul de a ma repeta, doresc sa punctez intr-o enumerare finala cateva din calitatile lui directoare si definitorii: simt al proportiilor, o justa distingere a esentialului, rigoarea lucrului bine facut pana la capat, optimismul, spiritul constructiv convergent.

Ma bucur ca din intamplare (sau nu), ultimul cuvant s-a nimerit sa fie "convergent ".

* Anca Costa Foru, Inginerul Emil Prager - un portret moral, fragment din cartea, in curs de aparitie la Editura Masina de Scris, Emil Prager - un model, de Niculae Noica