Forme fara fond

Privind cu atentie la ceea ce se intampla in Romania zilelor noastre, ne este greu sa nu ne gandim la "executia" maioresciana a formelor fara fond. Avem capitalisti fara capitalism, partide fara doctrina, ziare fara jurnalisti, literatura fara mari scriitori. Dar, mai ales, avem o cantitate impresionanta de titluri fara nici o acoperire. Si nu ma refer numai la puzderia de presedinti, directori, general-managers care bantuie talkshow-urile transformate deseori intr-o adunare de presedinti ca numai auzi "don presedinte", "da, don presedinte, "da, dvs., domnule presedinte", ci la armata de doctori din toate domeniile.

Se vede treaba ca a intrat in obisnuinta Romaniei ca din 50 in 50 de ani sa-si recicleze intelectualii, sa arunce la groapa istoriei ceea ce a existat pana la un moment dat si sa aduca in prim-plan "forte proaspete, sanatoase", intr-un proces care ne aminteste de spargerea zilnica a normelor de catre minerul din Donetk, pre numele sau Stahanov. Dup a cel de-al doilea razboi mondial, reciclarea s-a facut dur, comunistii trimitandu-i pe intelectualii care apartineau trecutului la puscarii, la munca de jos, si in sens propriu, si in sens figurativ. De pe ogoarele si din fabricile tarii, au fost adusi tineri vanjosi, care in cateva luni au umplut golurile lasate. Cu biblia marxismului intr-o mana si cu o carticica de popularizare a vreunei stiinte in alta, proaspetii intelectuali au fost figurile cele mai sinistre ale epocii. "Poporul roman nu mai are rabdare", era deviza lor. Poporul roman?! Ei nu mai aveau rabdare, ei, cei nou-veniti, dar, mai ales, ei, care stateau in spatele celor abia sositi pe scena subreda a intelectualitatii romane, nu mai aveau rabdare.

Un proces similar s-a produs si dupa '89. Au lipsit trimiterile la Canal si Gherla, la deratizare sau la strung, dar s-au reluat procesele publice in care falsul silogism a functionat pe post de argument-forte: ideologia comunista a fost ideologie nociva, X a creat/trait/produs in comunism, asadar, X (opera lui) nu are nici o valoare. Ca raporturile ideologie-creatie (materiala sau spirituala) nu sunt mecanice, ca lumea/realitatea nu se exprima inert a contat mai putin. Factorul emotional este absolut de inteles in momente de zguduiri sociale si politice, iar Romania a trait la intensitate emotionala maxima iesirea din dictatura ceausista - si, intr-o buna masura, o mai traieste si acum! Tot la fel de normale mi se par si dezbaterile, revizuirile si raporarile de tip istoric. Nu putem trai intr-o noua lume cu valorile statuate de lumea veche si nici nu ne putem ghida dupa criteriile ei axiologice. Cu ce criterii le inlocuim insa, care este noua noastra tabla de valori pentru a nu crea, inca o data, forme fara fond?

In intelesul cel mai larg - si mai popular -, doctor inseamna un om foarte priceput intr-un anumit domeniu, mai mult chiar, un as, poate chiar cel mai bun in meseria respectiva. In fotbal, doctor a fost Dobrin, ceilalti au fost doar talentati sau foarte talentati. In sens stiintific, nu ar trebui sa ne departam prea mult de aceasta intelegere. Doctor intr-un domeniu se ajunge greu, pentru ca tainele unei profesii nu se deprind cu usurinta, iar titulatura vine nu numai ca urmare a parcurgerii etapelor tehnice de obtinere a titlului, ci si ca recunoastere tacita a celor din jur. Autoritatea si notorietatea in domeniu sunt conditii esentiale pentru ca titlul sa aiba si continut. In lumea civilizata, directoratul si-a pastrat toate aceste atribute. La noi, el nu mai reprezinta decat un grad didactic. "Daca esti membru de partid, nu esti nimic, dar daca nu esti, e nasol!", era o vorba extrem de adevarata inainte de 1989. Asa se intampla acum cu titlul de doctor. Sunt mii de doctori necunoscuti si nerecunoscuti de breasla, dar nasol e de cei cunoscuti si recunoscuti, care insa nu au patalama. Prin provincie se dau titluri la norma, unele universitati, recunoscute prin lejeritatea lor, fiind asaltate de amatori de titluri. Sunt o gramada de lucrari de doctorat fara nici o contributie originala, fara a emite si sustine o idee proprie. In strainatate, la sustinerea tezei, autorului i se aduce un "adversar" care ii combate energic ideile. Poate face fata unei astfel de confruntari - bine; daca nu, mai incearca poate si alta data. La noi, "tout est pris a la legere", vorba lui Poicare: un conducator caruia trebuia sa-i imblanzesti bunavointa de a te lua sub aripa lui protectoare, niste examene de un formalism fara margini, participarea la niste simpozioane cu bufet suedez mai tare decat temele lor, publicarea unor materiale prin cateva reviste cu sau fara prestigiul cerut de un anume staif si, in fine, o lucrare cuminte, mestecand o bibliografie citita poate in original, poate in traduceri. Asta-i tot. Ah, si o sala inghesuita de consiliu, unde candidatul isi sustine teza gandindu-se mai mult la adevaratul examen de dupa. Stiti ce-a spus un viitor doctor cand a fost prins cu plagiatul? "Mai incerc si la anul", adica "Poate la anul nu ma mai prindeti". Sunt convins ca intre timp si-a luat titlul de doctor!

Nu am raspuns la o intrebare, dar cred ca ea merita macar pusa: Cine are nevoie sa se fabrice doctori pe banda in Romania?