Cu Act(e) in regula

Autor: Alice Georgescu 22.04.2003

Devenit, de ceva timp de-acuma, un punct fix al "peisajului" scenic bucurestean, Teatrul Act este nu atat (sau nu intotdeauna) un spatiu al inovatiei in arta spectacolului, cat un loc de intalnire a celor ce cred ca a face teatru inseamna, in chip esential, a fi impreuna. Fara fasoane, fara inhibitii, uneori fara ambitii. Este vorba aici deopotriva despre spectatori - in decisiva majoritate, tineri sau foarte tineri - si despre creatori - in general, doritori de alt tip de contact cu auditoriul decat acela permis de scena traditionala.
Cateodata, dorinta lor se transforma, de altfel, in capcana, pentru ca tipul de sala de la Teatrul Act - fara podium, cu publicul delimitand strans, pe trei laturi, locul actiunii - pretinde, la randul sau, nu numai un anume tip de joc actoricesc (natural, lipsit de ostentatie si de artificiile obisnuite), dar si un anume tip de mizanscena (simpla, despuiata de obsedantele "solutii", preocupata nu de extensia, ci de adancimea temei), ba chiar, la rigoare, un anume tip de text. Pe scurt, nu oricine si nu orice "merge" la Act, chiar daca teatrul, gestionat cu autoritate manageriala si artistica de o vedeta precum Marcel Iures (cine ar fi crezut?!) si de o echipa de tineri entuziasti condusi de teatrologul Roxana Crisan, isi pune generos spatiile minuscule la dispozitia tuturor solicitantilor. Am facut insa o prea lunga introducere pentru a spune ca in prezent Teatrul Act este, alaturi de Odeon, cea mai activa scena bucuresteana si ca unele dintre multele spectacole montate aici merita cu adevarat sa fie vazute, in ciuda confortului nu chiar perfect al... asezamantului.
Este si cazul unei mai vechi premiere, care se joaca insa, in continuare, cu mare succes: Sefele de Werner Schwab, in regia lui Sorin Militaru. Textul, in traducerea lui Dan Stoica, a facut parte din "calupul" de texte noi de limba germana, prezentate aici in toamna anului trecut, sub genericul ACTul lecturii, intr-o serie de (tocmai) spectacole-lectura. Este, ca si alte piese ale dramaturgului austriac - disparut in 1994, in plina glorie si in deplina coma alcoolica, la numai 36 de ani - o scriere-pamflet la adresa filistinismului, a "cumsecadeniei" perfide, o piesa de extrema violenta si de profunda poezie, caracteristici care nu se acomodeaza indeobste, dar care, in scriitura lui Schwab, se imbina intr-un amestec totodata provocator si tulburator. Sorin Militaru pare a avea "organ" pentru aceasta opera stranie si complicata; a dovedit-o punand in scena, la Odeon, Genocid sau Ficatul meu e fara rost si o dovedeste din nou prin acest spectacol. In scenografia Alinei Herescu (creatoare, de fapt, a costumelor - elocvente -, caci decor propriu-zis nu exista), el orchestreaza o reprezentatie cu tensiune perfect gradata, plina de haz si de disperare, de la care pleci ingandurat, un pic trist si totusi intr-o desavarsita stare de multumire. Este multumirea pe care ti-o da teatrul bun si pentru care sunt responsabile in primul rand cele trei admirabile interprete: Coca Bloos, Emilia Dobrin si Dorina Lazar. Ele joaca trei femei la limita dintre maturitate si batranete, pe care, dincolo de diferentele de temperament, clasa sociala ori destin, le leaga iremediabila lor singuratate. Fiecare in parte si toate impreuna, actritele ofera un magnific recital pe trei voci, completandu-se, sustinandu-se, "luptandu-se", intr-un fel de competitie secreta, pentru a-si "arata", justifica, impune, care mai de care, eroina... Un spectacol minunat!
Mai recent, la Teatrul Act si-a incercat puterile, in chip de autor total - a scris textul, intitulat Gunoierul, interpreteaza unul dintre cele doua roluri principale si, pare-se, a asigurat si supravegherea regizorala a jocului - tanarul actor Mimi Branescu, absolvent in urma cu vreo 3-4 ani al UNATC. (Paranteza: cand te cheama, asa cum scria in programul de la Casandra, Cornel, a te boteza - "de afis", pasamite - Mimi este, dupa parerea mea, o idee cu totul nefericita. Dar, evident, gusturile nu se discuta.) El a imaginat o intamplare semi-sordida, semi-amuzanta, cu un individ care scormoneste prin deseurile menajere ale altora, ceea ce ii prilejuieste consideratii ontologice si exercitii detectivistice aplicate, ambele, asupra unui locatar mai intai indignat, apoi mefient, treptat fascinat si finalmente decis sa-si asasineze consoarta, suspecta de infidelitate; cum se termina istoria nu spun, pentru ca ar insemna sa "vand pontul". Textul are ceva amintiri din teatrul absurdului si din comedia neagra, are dialoguri destul de sprintene, dar are si multe clisee, precum si o doza consistenta de... nu i-as spune chiar vulgaritate... de grosolanie, care, personal, ma deranjeaza indiferent ca rasuna in urechile a milioane de oameni, emisa din studiourile noastre de televiziune, ori a cateva zeci, produsa intr-o salita "alternativa". In rest, interpretii - Mimi Branescu insusi, cum spuneam, Leonid Doni (locatarul-victima), Ioana de Hillerin - sunt convingatori pentru ca sunt, ei cei dintai, convinsi de utilitatea a ceea ce fac. La sfarsit, spectatorii aplauda si ovationeaza...