Pentru literatura, viitorul e mai degraba un holocaust decat o apoteoza

Redactor-sef al revistei "Vatra" din Targu-Mures, criticul literar Alexandru Cistelecan a acceptat provocarea Ziarului de Duminica de a vorbi fara rezerve despre problema spinoasa a poetului si a poeziei.

- Cu ceva timp in urma, ati publicat o carte intitulata "Top Ten" - o culegere de cronici semnate de dvs. in paginile revistei "Cuvantul" si consacrate noilor aparitii de poezie romaneasca (1995-1999). Volumul era considerat o panorama a poeziei de la sfarsitul secolului 20. Cum se prezinta in conceptia dvs. poezia sfarsitului de secol?
- Daca mi-ati da voie - fara consecinta vreunei suparari prea grave -, eu as incepe printr-o impolitete: numai cine n-a citit cartea sau a inteles exact pe dos precizarile mele din introducere putea crede ca-i vorba de ceva atat de grav cum e "o panorama". In realitate e vorba de ceva mult mai modest, in genul unor placute de mozaic. E drept, selectate oarecum dupa stralucire. Dar eu nu-s de parere ca o carte trebuie sa treaca drept ce nu e, chiar daca asta ar fi mult mai flatant. Am spus-o atunci - si credeam ca destul de limpede - ca recenzia nutreste visuri desarte de marire si sinteza. Am constatat insa, chiar cu un fel de bucurie, ca pana si o afirmatie atat de simpla poate fi inteleasa pe dos. Se-ntelege ca o "panorama" nu e chiar o sinteza, dar ea implica, totusi, un principiu de totalitate care lipseste si din intentiile, si din virtutile culegerii. Voi aplica insa acest principiu in ceea ce va fi "poezia romaneasca postbelica". Recenziile imi ingaduie, totusi, sa exersez un "croceanism" de care nu sper si nici nu tin sa ma emancipez, macar in masura in care se mai poate vorbi azi, cand contextul ameninta sa ia cu totul locul textului, de ireductibilitatile unicitatii. Desi cartea mea e doar despre "poeti", nu despre fenomenul poetic in general, poezia romaneasca din lustrul '95-'99, data in criza de mai toata lumea, e vitala in toate compartimentele ei "generationiste" si diversa in interiorul fiecaruia dintre acestea. Poate ca nu sunt anii ei de varf, dar sunt ani in care s-a cristalizat un echilibru intre decantarea "clasicilor" si insurgenta noilor veniti. M-am straduit, oricum, sa prind in acest arc de timp ceea ce mi s-a parut semnificativ, ca valoare individuala, in supra-ansamblul ei de directii, grupari, generatii, fara a tine - oricum, nu premeditat - partea nimanui.
- Ce a ramas din judecatile de valoare formulate de dvs. in "Top Ten"?
- Cu judecatile sau previziunile acestea de valoare, pe termen lung, se intampla ceva si mai trist decat cu previziunile meteorologice pe termen lung. Procentul lor de irealizare e aproape legic mult mai mic decat cel de confirmare. Si nici nu-i de mirare. Scriitorii au, in general, un sentiment de incredere fanatica sau disperata in viitor. Pana si veleitarii cei mai patentati il vad - si-l asteapta - ca pe un salvator si ca pe un justitiar. In realitate, pentru literatura viitorul e mai degraba un holocaust decat o apoteoza. Oameni seriosi, care si-au tras concluziile din cercetari scrupuloase, nu din impresii "empirice", au spus-o pe sleau. Dupa socotelile lui Robert Escarpit, de pilda - pe care nu sunt motive sa le luam altfel decat corecte -, 90% din productia unui an literar piere in jocul ecomomic. Alte 9 procente sunt eliminate de institutiile de verdict. Sanse de durata - negarantate, oricum, nici acestea - raman pentru doar 1%. In critica, daca vrei sa ai un procent ridicat de dreptate, poti merge sistematic pe judecata de respingere. Un "nu" hotarat si general aproape ca te face un fel de profet infailibil. Mi-ar parea rau, si nu atat pentru mine, ca judecatile de valoare de acum abia cativa ani sa fie deja perimate sau chiar nedovedite. E drept ca unii dintre poetii comentati acolo nu erau nici atunci si nu sunt nici acum vedete ale atentiei critice. Ba chiar din contra, ei erau niste "eroi" ai marginalitatii si discretiei. Cam asa au si ramas, ceea ce inseamna ca expertiza mea nu i-a ajutat prea mult. Dar cred ca de vina aici nu sunt ei, ci slaba mea credibilitate.
- Maniera de diagnostician care va caracterizeaza ma determina sa va intreb: care e diagnosticul pe care l-ati pune poeziei de ultima ora?
- La modul strict medical? Laconic, asa, intr-un cuvant? Cred ca-i o poezie limbuta, o poezie care, dupa ce s-a revoltat impotriva principiului de concizie, a pierdut cu totul sensul conciziei. Si, o data cu el, principiul densitatii si intensitatii textului, al iradiantei. Din aceasta cauza, poezia tanara - cu destule exceptii, totusi - flecareste incontinent, e un fel de sporovaiala pre versuri tocmita.
- Am pasit in epoca post- '89 cu generatia optzecistilor, am asistat curand dupa aceea la cristalizarea unei generatii '90 si ne intrebam astazi daca in poezie, cel putin, se mai poate vorbi de curente si generatii. Devin desueti acesti termeni?
- Nu cred ca amandoi, dar cel de-al doilea cu siguranta intra macar intr-un proces de redefinire, daca nu de descalificare. Oricum, ajunseseram la o inflatie de generatii care ameninta ca in literatura generatiile sa fie mai dese decat contingentele in armata. Si-apoi nu trebuie, totusi, ignorat ca, pentru toata perioada postbelica, acest concept, al "generatiei", daca era unul operativ, era si mai de indata un concept de consolare, suplinind absenta unor concepte mai specifice. Cum literaturii postbelice i-a fost impusa o monotonie ideologica (cel putin pe fata sau la suprafata), n-au putut exista scoli, orientari, curente care sa se revendice deschis dintr-o alta radacina "filosofica". Stiti bine scurta peripetie a "Scolii onirice". In lipsa unei efervescente a diversitatii ideatice, cum a fost in perioada interbelica, singurul criteriu operativ ramanea cel al insirarii pe generatii. Iar acestea, la randul lor, din ratiuni mai degraba sociale decat literare, dintr-o solidarizare fata de sistem (fie ca aceasta solidarizare a fost defensiva, fie ca a fost mai ofensiva), au cultivat mult mai degraba unitatea decat diversitatea intra-generationista. Dar aceasta diversitate, literar vorbind, la nivelul poeticii propriu-zise, exista in interiorul fiecarei generatii. Ea e exhibata abia acum. Noile "generatii" vor fi, in mod sigur, mai putin monolitice si mult mai plurimorfe, construite nu atat ca front, cat, poate, ca suma de tensiuni si programe. Oricum, frontul exterior va fi dublat de fronturi interioare de idee sau de ideologie literara. A revenit vremea "curentelor" si a apus vremea "generatiilor".
- Ce pierde si ce castiga poezia cu trecerea timpului? Sensibilitatea, oricum, se pare ca a fost lasata undeva in urma, caci era inteligentei artificiale nu suporta ideea de sentiment.
- Eu as fi mai sceptic - sau mai reactionar, cum vreti - in aceasta privinta. Exista, fara indoiala, o alergie la sentimentalism si o criza de retorica (dar nu mai adanca) a sentimentului ca atare. Dar nu cred ca sensibilitatea va fi scoasa dintre prerogativele omului si cu atat mai putin din cele ale poetului. Ma indoiesc "pana la pamant" ca din definitia omului vor disparea sensibilitatea si sentimentul. Excesul de cinism al literaturii e compensat, cu asupra de masura, de excesul sentimentaloid al telenovelelor, si ele inventie a civilizatiei noastre. Chiar si poezia care-si ostenteaza insensibilitatea e construita pe un apel la compasiune. Cei mai insensibili si mai provocatori poeti - si sunt deja prea multi de felul asta -  spun cam asa: ce va dau eu sa cititi nu e poezie, voi sunteti cam tampiti, dar sper ca va dati seama cat sufar, cat sunt de iremediabil trist si profund... Nu-i cel mai cinstit comert cu sensibilitatea care se poate face, dar cam asta se vinde. Numai ca la un pret, estetic, adesea prea mic. Noua poezie nu sufera mai putin decat cea veche. Doar ca sufera - artistic vorbind - mai apos, mai logoreic.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar