Partizanii din Apuseni (IV)

Discutia despre tradare si tradatori se dovedeste mereu extrem de pasionanta. Dintotdeauna, marile citadele intarite, ca si marile personalitati, au cazut in mainile dusmanilor din cauza unor Iuda setosi de arginti. Iata insa ca, in cazul miscarilor de partizani din muntii Romaniei, documentele nu consemneaza delatiuni din proprie initiativa. Informatorii erau recrutati fie dintre persoanele cu functii administrative, fie prin santaj familial; tarani care sa ia de buna voie drumul Securitatii nu au existat. Iar atunci cand, in urma batailor primite, au fost nevoiti sa o faca, au cautat solutii pentru a pacali in cele din urma autoritatile. Despre aceste tradari de circumstanta ne povesteste in continuare Lucretia Jurj, cea care a facut parte, potrivit expertilor in fenomenul rezistentei anticomuniste, din grupul extrem de mic al femeilor care s-au alaturat acestei miscari.

Cei batuti si cei nebatuti
"Noi cam auzeam care cum umbla sa ne tradeze si il ocoleam. Unii au mancat bataie grea si nu au scos nici un cuvant. Era un var de al lu' barbati-miu care venea de la Securitate batut mort si care continua sa ne aduca mancare si ne spunea: <<Nu va lasati!>>. Altii insa nu au rezistat. Fratele sotului, Roman, ne-a gasit gazda unde sa stam peste iarna. Si el ne-a facut si adapostul. Dar cineva l-a parat ca stie, l-au arestat si atata l-or batut ca a spus unde suntem ascunsi. Si atunci i-au pus catusele de mana si l-au adus acolo, la dealul Botii. L-or trimis la noi in adapost sa ne spuie sa ne predam, ca suntem inconjurati. Da' el o fost atent cum s-au imprastiat militienii, ca avea gandurile lui. Si cand o ajuns sus, la noi, si-o rupt o catusa, ca era foarte puternic, si ne-o spus: <<Frate, da-mi o arma, ca suntem inconjurati. Atat m-or batut, ca eu nu ma mai predau viu. Mai bine ma impusc>>. Si atunci i-a dat barbatu-miu o arma si el a zis: <<Pregatiti-va sa coborati>>. Si ne-a aratat in ce parte sunt mai multi. Spre Somes nu puteam fugi, ca era apa; spre Rachitele, era un loc deschis, fara padure, iar dupa campul gol - un gard cu lemne rotunde. Si Roman zice: <<Eu fug primul, ajung in margine si trag in ei. Iar voi fugiti in timpul asta>>. Si asa o facut. Treceau cartusele pe langa mine scantei, ca si cum ai umbla cu un lemn in spuza. Dumnezeu ne-o ajutat si am ajuns asa in marginea padurii, iar Securitatea nu a mai venit dupa noi".

Dupa 50 de ani...
Istoricul Corneliu Jurju ne-a mai relatat un fapt interesant referitor la felul cum sunt percepute astazi evenimentele de acum 50 de ani in colectivitatile care au fost implicate direct in aceste evenimente. El a constatat ca, in localitatile in care fenomenul rezistentei a fost amplu, se poate constata ca si acum colectivitatile sunt traumatizate, divizate, invrajbite.
"Am fost intr-un catun din Fagaras unde locuiau oameni care au sustinut grupul Arnautoiu si am constatat cu surprindere ca acestia ne-au primit cu teama si suspiciune. Aveam sentimentul ca ei ne asimileaza cu fostii informatori sau securisti. La fel si in Rachitele, unde a activat grupul Susman, comunitatea este divizata, in sensul ca oamenii care pana in 1989 erau in structurile de stat promoveaza mai departe un anumit sistem de gandire fata de grupul Susman".
Opinia ne este confirmata de Lucretia Jurj, care insa o nuanteaza conform experientelor personale:
"Sunt si acum oameni care vorbesc urat despre noi. Samanta de atunci inca se mai face simtita si astazi. De pilda, preotul din Rachitele m-a intrebat de ce am scris asa de frumos despre Susman in revista Memoria? Ca de unde stiu eu? Pai, daca socrul meu a vorbit frumos despre el, sigur ca a fost un om cumsecade. Si m-a mai intrebat preotul unde este ingropat bunicul lui, care a disparut pe cand Susman se afla in munti. Iar eu i-am raspuns tot cu o intrebare: <<Spune-mi si mie unde a murit sotul meu, ca sa-i pot pune si eu o cruce...>>. Da' nu toti oamenii s-au purtat asa. Dupa ce am iesit din inchisoare, m-am intors la Ponor si m-or primit cu toti foarte frumos. Toamna trecuta am fost la Rachitele si lumea m-a cunoscut doar dupa nume, dar toti m-or invitat sa vin pe la ei".
A trecut jumatate de secol de la aceste evenimente. Praful uitarii s-a asternut peste dramele petrecute in muntii Romaniei pe parcursul unui deceniu si mai bine. Cei mai multi dintre supravietuitorii confruntarilor cu Militia si Securitatea au murit, luand cu ei in mormant informatii pretioase. Cei ramasi in viata, cativa doar, au fost asaltati, in ultimii ani, de istorici si de gazetari, beneficiind la batranete de o glorie pe care, totusi, nu si-o doresc. Ei sunt reticenti in a-si mai aduce aminte, pentru ca nu mai vor sa retraiasca momentele de detentie. Se incearca, acum, in ceasul al doisprezecelea, recuperarea afectiva, dar si stiintifica, a unor date inaccesibile in anii comunismului. Se incearca, intr-un fel, sa se faca dreptate, daca acest fapt mai este posibil.
"Sunt niste oameni fascinanti" - marturiseste Paula Ivan care, pentru cateva momente, renunta la comentariile lapidare ale istoricului, emotionandu-se la amintirea discutiilor purtate cu acestia. "Au un patriotism real, pe care l-am intalnit in foarte putine locuri in societatea noastra, un patriotism nestudiat, sincer. De exemplu, am discutat cu o persoana cu foarte multi ani de puscarie la activ, pe care am intrebat-o daca nu si-a dorit o recunoastere post-decembrista a faptului ca au rezistat, ca nu si-au tradat colegii, ca a facut 17 ani de puscarie fara sa cracneasca. Si spunea: <<Nu astept nimic de la tara mea. Eu sunt cel care trebuie sa fac ceva pentru ea>>. Retineti ca declaratia nu a fost facuta in fata camerelor de luat vederi sau a reportofonului, ci intr-o discutie privata, de la suflet la suflet. Si mai adauga acest om care trecuse de 80 de ani: <<Nu-l urasc pe cel care m-a inchis. Mi-e mila de el ca s-a comportat asa; mi-e mila si nu doresc sa ma razbun>>. Majoritatea acestor oameni au continuat sa sufere dupa evenimentele din decembrie 1989, nu din dorinta de razbunare, ci pentru ca faptele lor continuau sa fie ignorate si putin cunoscute. Ei erau tristi si resemnati si simteau o tristete adanca pentru ca s-a vorbit atat de mult despre procesul comunismului dar s-a facut atat de putin, ei nefiind reabilitati si nici sentintele de condamnare anulate oficial".
In primavara lui 1995, la Arhivele Nationale, filiala Cluj, a fost organizata o expozitie intitulata "Miscarea de rezistenta anticomunista din regiunea Cluj". Au venit atunci, la invitatia organizatorilor, cateva zeci de fosti militanti, care s-au bucurat sincer si entuziast de faptul ca se vorbea, in fine, public despre opozitia lor fata de regimul comunist. In 1996, expozitia a fost reluata la Bucuresti, la Muzeul taranului Roman, iar in 1997 a fost prezentata la Sighet, prin grija Fundatiei conduse de poeta Ana Blandiana. Dupa aceea, tacerea s-a asternut din nou peste evenimentele de acum cinci decenii. Peste cativa ani nu va mai ramane nimeni sa povesteasca...

Scrisoare de la un fost detinut politic
Anul trecut, pe adresa din Cluj a doamnei Lucretia Jurj, a sosit o scrisoare semnata de Constantin Dumitrescu-Cunctator, fost detinut politic la Oradea, in inchisoarea in care Lucretia si-a inceput calvarul. Cateva cuvinte simple, emotionante, si un poem intitulat "Motoaica". Reproducem inceputul acestui mesaj sosit, neasteptat, la aproape jumatate de secol de la tragicele evenimente:
"Draga Lucretia, desi au trecut 46 de ani, revad scena de la inchisoarea din Oradea din acel sfarsit de octombrie insorit (1955). Veniseti de la Mislea cu aceeasi duba. Asteptam sa ni se taie lanturile de la picioare si am fost introdusi intr-o camera in care un gardian iti punea intrebari si tu ii raspundeai: <<Si cine mai era acolo?>>. <<Erau profesoare, doctorite, inginerite...>>. <<Si ele te-au politizat?>>. <<Nu era nevoie sa ma invete ele cum sa-mi iubesc tara si sa mi-o apar. Am tras cu automatul, am aruncat grenade>>.
Am aflat apoi cum te numesti, drama eroica pe care ai trait-o cu sotul tau cazut in lupta si, in mai 1955, executarea prin impuscare a cumnatului tau, Roman. Ai fost o eroina, admirata de noi, toti barbatii. Cand voi, femeile, ieseati la plimbare, din perete in perete se zvonea ca Lucretia este printre ele. <<Care este?>>, intrebau cei ce veneau in puscarie si iti cunosteau povestea de la cei mai vechi...
Te saruta, ca un frate mai mare, Av. Constantin Dumitrescu-Cunctator".

Calatorii
Radu Gyr

Infranti si n-am cazut deloc,
zdrobiti si-o lupta n-am pierdut
nicicand n-am sangerat in lut
si suntem numai rani de foc.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar