Si femeile sunt libere

Teatrul independent este inca, in Romania, o forma care asteapta sa capete un fond (mai exact, fonduri) suficient(e) pentru a-i permite evolutia fireasca. In lipsa, ansamblurile ne-bugetare scot productii la intervale atat de mari incat doar familiarii si, cel mult, specialistii isi mai amintesc, de la o montare la alta, numele trupei, titlul piesei ori componenta distributiei. In ciuda greutatilor, numarul intreprinzatorilor din teatru care hotarasc sa-si ia soarta in propriile maini (ramanand, totusi, cu un picior in institutia "de stat"...) este in crestere.
Infiintata in urma cu aproape doi ani, Fundatia Art Est a ajuns nu demult la... al doilea spectacol. Primul ii avea ca protagonisti si vedete pe Iarina Demian, Tudor Chirila si Dorina Chiriac si s-a jucat la Teatrul de Comedie, unde toti trei erau (si sunt) angajati. Act rita Iarina Demian semna si regia spectacolului, acesta izbutind sa aduca public vreme de mai bine de un an, desi nu s-a bucurat de cea mai avantajoasa programare. E aproape de la sine-inteles ca relatiile dintre mica trupa si directiunea scenei-gazda erau nedorit - si, la urma urmei, nemotivat - incordate.Intre timp, la conducerea Teatrului de Comedie a venit actorul George Mihaita, care a oferit o - pare-se - generoasa ospitalitate noii montari a Fundatiei Art Est: A fost odata... in Brooklyn de Neil Simon. Titlul original al textului, tradus de Dorina Chiriac, este Brighton Beach Memoirs (Amintiri din Brighton Beach), el, textul, facand parte dintr-o trilogie in care celebrul autor de succese pe Broadway (printre piesele - apoi, scenariile - sale se numara Descult in parc si Sweet Charity) isi evoca, nostalgic si amuzat, copilaria, adolescenta si prima tinerete. Titlul ales pentru versiunea romaneasca este, neindoielnic, mai atragator. Atractia maxima o constituie insa, mai cu seama pentru tinerii spectatori, prezenta pe afis a lui Tudor Chirila, solistul formatiei Vama Veche. Tanarul actor (caci Tudor Chirila este inainte de toate actor, si inca talentat) joaca aici rolul ghinionistului frate mai mare al povestitorului, Eugene, incarnat cu farmec si prospetime de Paul Ipate (un viitor aspirant la gloria scenei?). Personajul central este, de fapt, tocmai acest Eugene, pentru ca piesa e mai degraba un fel de ilustrare "pe viu" a unor episoade rememorate, istorisite auditoriului de catre un baiat de 15 ani, inteligent si sensibil. Regia spectacolului ii apartine, din nou, Iarinei Demian, care o intrupeaza pe mama celor doi frati; ea si-a indrumat colegii - Constantin Cojocaru (tatal), Maria Ploae (sora), Simona Popescu si Mirela Oprisor (nepoatele adolescente, doua aparitii foarte simpatice) - spre un joc deschis, natural, lipsit de artificii si fasoane, foarte adecvat subiectului piesei: mini-saga unei familii evreiesti din New York, ai carei membri sunt, in pofida saraciei si a inevitabilelor "frecusuri" provocate de ea, uniti printr-o afectiune calda si profunda.
Am vazut spectacolul la oarece vreme dupa premiera; sala Teatrului de Comedie era arhiplina, iar aplauzele de la sfarsit (un sfarsit venit cam tarziu, montarea putand suporta comod unele "strangeri") au fost tunatoare - omagiu adus unui produs scenic fara pretentii de originalitate sau complexitate, dar autentic, omenesc si miscator.
Asociatia If.../Daca... Pentru femei se afla, la randul ei, cu Orientare de noapte, la cea de a doua montare, desi data sa de nastere este destul de recenta. Dupa cum ne informeaza foaia-program, scopul asociatiei este acela de a face spectacole "cu, despre si pentru femei", in cazul de fata fiind vorba si despre un spectacol "de" femei, Liana Ceterchi (regia), Nina Brumusila (scenografia), Mirela Gorea si Gabriela Popescu punandu-si competentele in slujba unui text scris de suedeza Kristina Lugn. Singura contributie masculina (cu exceptia tehnicienilor de scena) apartine scriitorului Radu F. Alexandru, care a tradus piesa impreuna cu regizoarea; nu stiu daca exceptia a daunat regulii, dar tocmai traducerea mi s-a parut a fi punctul fragil initial al proiectului. Kristina Lugn este, ni se spune, o autoare dramatica importanta in Suedia, piesele ei fiind laureate cu premii numeroase si jucate de teatre importante. Este, de asemenea, poeta - si acest lucru se vede/aude limpede in piesa, care propune un fel de eseu pe tema singuratatii, mortii, iubirii; un eseu in care cuvantul (nu replica, nu dialogul) este aluatul esential, framantat de cele doua personaje - o profesoara sinucigasa (?) si o faptura enigmatica, un Inger al mortii ori poate doar o proiectie imaginara a eroinei - conform unei retete preponderent lirice, foarte putin dramatice. Or daca acest cuvant nu-si afla echivalentul perfect in romaneste - si, dupa cum sunau rostirile actritelor, as zice ca asta s-a intamplat - tot edificiul ramane cumva in aer, spectatorul nu pricepe mai nimic, iar criticul se intreaba: la ce bun? Altminteri, munca realizatoarelor gazduite de Teatrul "Bulandra" a fost (se simte) atenta si pasionata; mai ales cele doua actrite - Mirela Gorea, vulnerabila, chinuita, sensibila, si Gabriela Popescu, admirabila cand renunta sa sarjeze si se concentreaza asupra sensului vorbelor - au lucrat cu daruire, poate si pentru a profita de sansa pe care teatrele lor "de bastina" le-o ofera mai rar: aceea de a-si valorifica in chip divers personalitatea.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar