Panteonul romanesc

Autor: Ion Ghinoiu 07.06.2001


Ion Ghinoiu (n. 1941) - etnolog, secretar stiintific al Institutului de Etnografie si Folclor "Constantin Brailoiu" si responsabil coordonator al Atlasului Etnografic Roman - este cunoscut cititorilor prin mai multe volume: Popasuri etnografice romanesti (Editura atiintifica si Enciclopedica, 1981); Demografie si etnografie (Editura atiintifica si Enciclopedica, 1986); Varstele timpului (doua editii: Editura Meridiane, 1988; Editura atiinta, 1994); Obiceiuri populare de peste an. Dictionar (Editura Fundatiei Culturale Romane, 1997); Lumea de aici, lumea de dincolo (Editura Fundatiei Culturale Romane, 1999); Zile si Mituri. Calendarul taranului roman 2000 (Editura Pro, 2000), volume colective, carti electronice.

Unele au fost premiate de Academia Romana si de mai multe fundatii stiintifice si culturale.



In cele peste 600 de articole ale volumului Panteonul romanesc. Dictionar sunt caracterizate divinitatile populare dupa infatisare, varsta, sex, grad de rudenie, atributii, putere.

Panteonul romanesc are legaturi nu numai cu cel greco-roman, decadent inca de la scrierea lui in antichitate, cu zei imorali, pusi pe inselatorie, tradare si incest, ci si cu panteonul Indiei antice, care a fascinat mari spirite romanesti (Eminescu, Brancusi, Cosbuc, Eliade).

Adesea, pe pamantul carpatic, zeii indieni se numesc si isi indeplinesc atributiile lor de acasa: zeul Universului, Shiva, in colindul de Craciun Siva, zeul pluviometric Rudra in ceremonialul Paparudei, zeul mortii, Yama, invocat in unele expresii romanesti (a da iama in pasari, in vite, cu sensul de moarte), zeul atmosferic Vayu in personificarile romanesti ale aerului in miscare (vant, viscol, vartej, vijelie).

Cultul creatiei materne trebuie sa fi fost atat de puternic in sud-estul Europei, incat Gaea, zeita materna si butuc din care s-au desprins spitele genealogice ale zeilor panteonului greco-roman, este invocata si astazi de romani in cantecele funerare (Cocos Gaia a cantat/ Sufletul i l-a luat...), in blestemul A te lua Gaia, in jocurile de copii De-a Mama Gaia, in unele colinde.

BARZA, pasare de balta, substitut al zeitei-pasare generatoare de viata, simbol al fertilitatii si abundentei, care aduce pe cosul casei fratiori si surioare celor mici, sinonima cu cocostarc. B., oaspete drag, asteptat cu nerabdare sa soseasca primavara din tarile unde ierneaza, prevesteste: timpul (Daca berzele pleaca din vreme, se zice ca iarna va fi grea, daca pleaca tarziu, iarna va fi scurta si calduroasa); belsugul (Daca un om vede mai multe berze primavara, va face multe care de porumb); norocul (Se crede ca va fi mare noroc in casa pe care barza isi face cuib); ursita (Oamenii care vad o singura barza zic ca raman singuri, mai cu seama fetele si baietii raman necasatoriti; Cine vede intaia oara primavara o singura barza zice ca e semn de moarte); incendiul (Daca se aprinde undeva o casa, vesteste oamenii prin tocanitul cu ciocul) si altele.

Este invocata, imitandu-i glasul (tocanitul ciocului) prin baterea lemnului cu degetul si pronuntarea formulei magice Doamne fereste!, pentru a alunga sau a preveni un rau de care cineva aude sau pe care il vede.

Glasul divin al B.-ei este redat atat de batutul ritmic al unei scanduri cu unul sau doua ciocane din lemn (Toaca de lemn), cat si de lovirea cu degetul in lemn.

Cuvantul onomatopeic a tocani este pastrat astazi de unele zicale si expresii romanesti: A tocani la cap inseamna a plictisi pe cineva cu vorba.

Batutul lemnului cu degetul, ca de altfel si batutul toacei si clopotului, a fost, la inceput, o practica magica, o bataie rituala.

BRAD LA INMORMA‚NTARE, sot sau sotie postuma a tanarului necasatorit, sinonim cu Sulita si Steagul. In zonele de campie, locul B.-ului este luat de un pom fructifer, de obicei un mar sau un prun.

Functia de mire sau mireasa postuma a B.-ului este evidentiata atat de informatiile etnografice, cat si de textele funerare cantate la inmormantare.

Dupa informatiile etnografice mai vechi, B.-ul de I. era taiat din padure si adus in sat de sapte feciori, care plecau de acasa dis-de-dimineata cantand melodii de jale.

In satul Runcu (jud. Gorj), flacaii mergeau pe muteste, legati la cap cu cate o naframa.

Ajunsi in padure, alegeau un B. tanar, ingenuncheau in fata lui, il taiau din tot atatea lovituri de topor cati feciori faceau parte din ceata si il aduceau in sat pe umeri, cu varful inainte.

Impodobirea lui ca un steag de nunta, cu inelul mortului si batista inflorata (chischineul), cu flori, panglici si clopotei, nu lasa vreun dubiu asupra functionalitatii rituale si ceremoniale: sot sau sotie postuma a mortului.

B. la inmormantarea unei fete sau unui fecior necasatorit, uneori si la moartea altor oameni, este atestat pe intreg spatiul locuit de romani.

BUFNI?A, zeita neolitica a mortii si regenerarii, substitut al zeitei Atena in Panteonul grec, al zeitei Minerva in Panteonul roman si mesager al mortii in Panteonul romanesc.

Local, in tinutul Nasaudului, este numita Pasarea mortilor. B., pasare pradatoare de noapte, cu ochi mari si privirea fixa, anunta, prin cantecul ei lugubru, sosirea iminenta a mortii.

Dar, asemanator si altor vietati-oracol, ea prezice nu numai moartea oamenilor, ci si vremea buna sau rea, roadele bogate sau sarace.

CEAS RAU, duh malefic care umbla, imbolnaveste, indeamna la rau, poceste sau omoara pe cei care-i ies in cale, sinonim cu Ceas Slab.

Apropierea C.-ului R. poate fi recunoscuta dupa tiuitul produs de acesta in timpul zborului. C.-ul R. poate aparea in orice zi a anului.

Dar, spre deosebire de duminica, luni, miercuri, joi si vineri, care au cate un singur C. R., zilele de marti si sambata au, fiecare, cate trei.

Pentru a se feri de raul pe care-l aduce, omul se inchina, bate cu degetul in lemn si il invoca pe Dumnezeu: Doamne ajuta!

Daca, totusi, cineva capata C.-ul R., acesta e scos din corp printr-un descantec care insira relele si timpul producerii lor, avantajele pe care le va avea daca va parasi corpul omului si va merge unde e trimis, dar si pericolele ce-l asteapta daca se va mai intoarce: Ceas rau cu pocitura,/ Ceas rau cu sagetatura,/ Ceas rau cu spaima,/ Ceas rau de cu seara,/ Ceas rau de miezul noptii,/ Ceas rau de cu ziua,/ Sa te duci pe munti,/ Pe sub munti/ C-acolo-s a tale curti/ C-acolo-s mese asternute/ ai pahare umplute,/ ai scaune asternute/ Pentru tine sunt gatite./ Acolo sa traiesti,/ Acolo sa vecuiesti,/ De Ion sa nu gandesti,/ Ca tu de nu te vei duce/ ai de nu te vei indeparta/ .../ 99 de sulite oi lua/ ai te-oi insulita/ ai te-oi inspaimanta/ si te-oi indeparta.

DRAC, zeu htonian uzurpat de crestinism, devenit cel mai periculos demon al Panteonului romanesc.

Originea lui divina a lasat urme adanci in credintele, vrajile, descantecele, expresiile si zicalele populare: un drac de fata este o tanara frumoasa, desteapta, descurcareata; a face pe dracul in zece, inseamna o importanta reusita a omului in viata etc.

Cuvantul, de origine livresca, a patruns in mitologia populara prin biserica si cartile populare. El are mama (Mama D.-lui) tata (Scaraoschi, Tartorul), frati mai mici (Aghiuta).

Resedinta lui este Iadul sau taramurile pustii, mentionate in descantece: unde cocosii nu canta; unde oaia nu behaie; unde popa nu toaca.

Uneori isi ia numele locului pe unde sta de obicei: Duca-se pe pustii, Al din Balta, Baltatul.

Originea lui htoniana e confirmata de infatisarea fizica si comportamentala: este negru si urat (Intunecila), handicapat (achiopul, Slutul), are coada (Codica) si coarne (Cornila, Cornea, Impielitatul), se metamorfozeza in animale, pasari, balauri.

Poate fi alungat de semnul crucii, de agheasma, de mirosul tamaii, de batutul clopotului si toacei, de unde si unele nume eufemistice (Uciga-l Crucea, Uciga-l Toaca).

Ingenios si neastamparat, inventeaza, din joaca sau din intamplare, din proprie initiativa sau la sugestia Fratelui (Dumnezeu), lucrurile, plantele si animalele de pe Pamant.

Frate dintru inceput cu Dumnezeu, a contribuit la zidirea Pamantului si la facerea Lumii. Este puternic, dar lipsit de inteligenta divina.

Creatiile lui raman neterminate, le face dar nu stie sa le foloseasca, sau le foloseste in scopuri distructive: construieste casa fara ferestre si cara cu poala lumina in interior, inventeaza ciurul sa care apa, se cazneste sa incalte amandoua picioarele intr-o singura ciubota.

Uneori, creatiile D.-lui sunt preluate de Dumnezeu, care le gaseste intrebuintarea cuvenita (oala, casa, ciubota), alteori cei doi se iau la intrecere creand animalele, plantele, obiectele de pe Pamant: D.-ul face capra, Dumnezeu oaia; D.-ul construieste carciuma, Dumnezeu Biserica; D.-ul inventeaza tutunul si tuica, Dumnezeu tamaia si vinul etc.

DRAGOBETE, zeu al dragostei in Panteonul romanesc - cu data fixa de celebrare in acelasi sat, dar variabila de la zona la zona (24 sau 28 februarie; 1 sau 25 martie) -, identificat cu Cupidon, zeul dragostei in mitologia romana, si cu Eros, zeul iubirii in mitologia greaca, sinonim cu Navalnic.

Local, D. este considerat Cap de primavara, Cap de vara, fiu al Babei Dochia si cumnat cu eroul vegetational Lazarica (Muntenia, Dobrogea, Oltenia, Transilvania).

Asemuit cu un flacau frumos si iubaret, acesta umbla prin padure si saruta fetele (Dolj).

La D., pasarile nemigratoare se strang in stoluri, ciripesc, se zburatoresc, se imperecheaza si incep sa-si construiasca cuiburile in care isi vor creste puii.

Cele neimperecheate raman stinghere pana in ziua de D. a anului viitor. Asemanator pasarilor, fetele si baietii trebuiau sa se intalneasca, sa faca D.-le, pentru a fi indragostiti pe parcursul intregului an.

In satele unde se pastreaza obiceiul, se poate auzi si astazi zicala: Dragobetele saruta fetele! Considerand ca sarutul in ziua de D. este de bun augur, fetele se lasau si chiar doreau sa fie sarutate de baieti.

Daca timpul era favorabil, fetele si flacaii se adunau in cete, schimbau cuvinte de dragoste, ieseau la padure haulind si chiuind, pentru a culege primele flori ale primaverii.

Ziua este asteptata cu nerabdare si de femeile tinere, in special de femeile vaduve, care credeau ca, daca atingeau cu mana un barbat strain, deveneau dragastoase si dorite peste an.

Din zapada netopita pana la D. fetele si nevestele tinere isi faceau rezerve de apa cu care se spalau in anumite zile ale anului, pentru pastrarea frumusetii (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania).

GAIA: 1. Personificare a pasarii rapitoare de zi reprezentata in Romania prin doua specii - G. rosie (Milvus milvus) si G. bruna (Milvus migrans). G. are statura robusta si aerodinamica, unghii (gheare) ascutite si taioase la cele patru degete, cioc putin curbat si turtit lateral, penaj colorat care variaza o data cu varsta. Trasaturile fizice si comportamentale ale gaii au fost hotaratoare pentru divinizarea ei: este misterioasa atat prin aparitia si disparitia neasteptata din peisajul cotidian datorita migratiei (cuibareste in Romania si ierneaza in sud-vestul Asiei si nord-estul Africii), cat si prin ascensiunile pe care le face in zbor pana dispare in inaltul cerului; dintre pasarile rapitoare, G. este cea mai frumoasa si mai placuta, aleasa de altfel ca model de Brancusi pentru Maiastrele sale; prevesteste (aduce) ploaia si, impreuna cu aceasta, rodul si fertilitatea in verile secetoase si zilele caniculare; este puternica, cruda, rapace, invincibila; si-a impus numele in memoria oamenilor prin propriul ei glas - Ga! Ga! - cand invoca ploaia in zilele caniculare ale verii. Este putin probabil ca oamenii sa o fi numit vreodata altfel decat se recomanda ea insasi oamenilor: Gaia! Precum ingerii, G. urmareste neincetat omul, dandu-i rotocoale pe deasupra capului. In Evul Mediu, ea a fost supranumita Pasarea Turcului, intrucat navalitorii otomani descopereau ascunzisurile bajenarilor observand zborul pasarii pe cer.

2. Zeita a mortii, in ipostaza de pasare de prada care scoate sufletul din trup la moartea oamenilor, identificata cu zeita neolitica Gaea. Ca personificare a mortii, apare cu nume derivat sau amalgamat de la G. (Gaica, Gaiul, Gai, Cocosel de Gai, Daiul, Cocosgaia, Cocosdaia, Cocosdai) si cu numele unor pasari pradatoare (Corboaica si Vulturul). In cantecele funerare de Zori, aceste pasari fantastice, singurele care aud toaca batuta in Cer la miezul noptii pentru a trezi cocosii de pe Pamant, sunt personificari ale mortii. In unele texte funerare din Cartea romaneasca a mortii, zeita apare in ipostaza pasarii de prada G.: ...Striga Moartea la fereastra:/ - Ia-mi iesi, Ana, pan-afara! / - As iesi, nu pot iesi/ Ca nu ma pot desparti/ De drag sotiorul meu,/ .../ a-a strigat s-a treia oara:/ - Ia-mi iesi, Ana, pan-afara!/ Ea afara a iesit,/ Pragul usii l-a pasit,/ Din picioare-a imbrancit,/ La inima s-a slabit./ Cocos Gaia a cantat,/ Sufletul i l-a luat... (Barghis, jud. Sibiu). Expresiile populare A da de Gaia, sinonima cu A da de Dracu, sau Vezi ca te ia Gaia, sperietoare pentru copiii neascultatori, sunt cunoscute astazi in toate zonele etnografice romanesti. Dintre jocurile vechi ale copiilor s-a pastrat si unul cu semnificatie funerara, De-a Gaia (De-a Mama Gaia, De-a Baba Gaia, Gaia si Closca, De-a Puia Gaia).

IAMA, zeu al mortii identificat cu Yamma, zeul indian al mortilor. In sudul Romaniei, expresia A da iama in ceva (pasari, animale, holde etc.) inseamna a muri.

Deosebirea dintre zeul carpatic si cel indian este minora: la indieni ia sufletele oamenilor, iar la romani viata plantelor si necuvantatoarelor.

In credinta vechilor indieni, sufletele mergeau, dupa inmormantarea sau aruncarea cadavrelor pe apele curgatoare, sa se intalneasca cu parintii lor in imparatia subpamanteana a zeului Yama, primul om care a cunoscut moartea, devenit apoi zeu al mortilor.

Mai tarziu, resedinta zeului Yama a fost transferata din adancul Pamantului in inaltul Cerului. I. nu este singurul zeu comun indienilor si romanilor.

Zeul indian al ploii, Rudra, este invocat de cetele de copii care insotesc o ciudata masca fitomorfa, Paparuda, in zilele secetoase ale verii, iar marelui zeu indian Shiva i se canta o colinda la solstitiul de iarna, in ziua de Craciun sau de Anul Nou.

LUP: 1. Totem al dacilor si important reper de masurare a timpului in calendarul popular. Stabilitatea comportamentului sau de reproducere, pastrat in forme neschimbate de-a lungul mileniilor, realitate confirmata si de zicala romaneasca Lupul isi schimba blana, dar naravul ba, ferocitatea cu care isi procura hrana, demnitatea, reflectata astazi de neputinta omului de a-l dresa pentru a-l aduce sub cupola circului sa sara prin cerc pentru o bucata de carne etc., sunt trasaturi care aveau sa-l propulseze, in antichitate, in randul divinitatilor.

La latitudinea geografica a Romaniei, L.-ii se strang in haite unde se cunosc, se indragesc si se aleg perechile.

Peste aproximativ o luna de zile, la Filipii de Toamna (14 - 21 noiembrie) incep imperecherile, care se intind pe o perioada indelungata de timp, ultimele avand loc la Filipii de Iarna (29 - 31 ianuarie).

Dupa o perioada de gestatie de 62 - 63 de zile, L.-oaicele fata tarziu - dupa oi, capre si caprioare, cand au carne frageda pentru catei.

Lupii duc apoi o viata familiala (L.-ul, L.-oaica si cateii de L.) pana la constituirea haitei, cand noua generatie participa la atacarea si prinderea prazii.

La sfarsitul lunii noiembrie si inceputul lunii decembrie, cand apare, in colindul popular, cea mai mare concentrare a sarbatorilor si obiceiurilor dedicate L.-ului (Ovidenia, Santandrei, Noaptea Strigoilor, Mos Nicolae, Zilele Bubatului, Varvara), supravietuieste un scenariu ritual de innoire a timpului calendaristic, probabil Anul Nou dacic.

Ca oricare alta mare divinitate, L.-ul pedepseste si ajuta credinciosii. Fiind singura fiinta care vede dracii, ii sfasie la Boboteaza, sperie sau alunga bolile copiilor etc.

In Platforma Luncani (jud. Hunedoara), in imediata apropiere a cetatilor dacice din Muntii Orastiei, primul alaptat al copilului se facea printr-un aparat in forma de cerc, confectionat dintr-o falca si piele de lup, numit Gura de lup.

Pe arii relativ extinse, copiii grav bolnavi erau botezati cu numele Lupu, dupa un alt ritual decat cel crestin. Numele insoteste sufletul omului nu numai in Existenta, ci si in Preexistenta si Postexistenta.

Exista o tainica legatura intre L. (caine) si astrul lunar la care se uita fascinat si urla ca si cum si-ar dori ceva anume.

In cantecele de Zori, L.-ul e calauza a sufletului omului pe drumurile intortocheate care duc la Rai: "ai-ti mai va iesi/ Lupul inainte,/ Ca sa te-nspaimante,/ Sa nu te spaimanti,/ Frate bun sa-l prinzi,/ Ca lupul mai stie/ Seama codrilor/ a-a potecilor./ ai el te va scoate/ La fecior de crai/ Sa te duca-n Rai!/ C-acolo-i de trai;/ In dealul cu jocul/ C-acolo ti-e locul;/ In camp cu bujorul,/ C-acolo ti-e dorul!"

MESAGERI FUNEaTI, soli prevestitori ai mortii, reprezentati de animale domestice (caine, bou, cal) si salbatice (lup, urs), de pasarile de prada (cucuvea, bufnita) si de curte (gaina), de sarpe.

Ele transmit mesajul funest prin cantec: cainele si lupul urla, gaina canta cocoseste, cucuveaua, bufnita canta. Pasarile cerului, in special cele pradatoare (bufnita, cucuveaua, ciuful, huhurezul) anuntau, prin schimbarea comportamentului obisnuit (ciocaneau peretii, se izbeau de ferestrele casei sau de intrarea in casa, cantau aproape de casa etc.) decesul iminent al omului.

Cucuveaua, unul dintre cei mai cunoscuti M. ai M., fara a fi certata pentru vestea adusa, e sfatuita sa mearga de la casele cu oameni tineri la cele cu oameni batrani: Sa arunci dupa ea cu ceapa si mamaliguta si s-o hasuiesti, sa-i zici: - Du-te, mama, la ai batrani, pe la noi sa nu mai vii. Dar sa n-o ocarasti, ca mori!

MOARTEA, zeita antropomorfa a Panteonului romanesc care ia sufletul omului, sinonima cu Zana Batrana, Sfanta Moarte, Maica Precesta.

Din textele cantate la inmormantarile din multe sate din Oltenia, Banat si sudul Transilvaniei, M. are infatisare antropomorfa, prototip al complexului cultural indo-european, si de pasare de prada, specifica neoliticului vechii Europe.

Notiunea de moarte are, in limba romana, doua sensuri: fenomen biologic al incetarii functiilor vitale si personificare a divinitatii care ia sufletele oamenilor.

Asemeni bolilor naprasnice (ciuma, holera), M. este de genul feminin. Imaginea neolitica a mortii, zeita a regenerarii, tamaduitoare de boala si aducatoare de odihna, a devenit la popoarele indo-europene o reprezentare mitica infioratoare: neagra, urata, oase desirate cu coasa la spate etc.

Din motive lesne de inteles, marea zeita neolitica a regenerarii si mortii submina autoritatea divinitatilor care i-au luat locul: Zeus, Dumnezeu Tatal si apoi Fiul lui Dumnezeu.

Trupul neinsufletit, scapat de suferintele care ii provoaca M., capata, imediat dupa consumarea ei, o inseninare deplina, care contrasteaza cu momentele agoniei si chiar cu cele anterioare ei.

Se vorbeste, adesea, de frumusetea mortului, de zambetul acestuia. M. este mai putin neagra decat se crede. Sentimentul de frica a fost exacerbat de religiile indo-europene, inclusiv de crestinism. Imaginea mortii care se arata bolnavilor sub forma unei babe hade, numai ciolane desirate, cu ochii dusi in fundul capului, avand in mana o coasa, si pofteste omul sa bea dintr-un pahar o bautura amara, apa mortii, este cu totul alta decat trebuie sa fi fost ea imaginata de omul neolitic si numita de arheologi Doamna in Alb.

Din textele funerare Zori, nu rezulta ca sufletul ar fi rapit fara stiinta muribundului. De altfel, M. isi anunta din timp victima prin diferiti mesageri funesti. La sosire, ea striga pe nume muribundul sa iasa din casa.

Dupa trei sau mai multe strigate (cantece), sufletul se desprinde de lumea de aici si se porneste, fara impotrivire, inspre lumea de dincolo. Intoarcerea este ireversibila.

Din cantecele funerare rezulta ca M. este dezinteresata de darurile promise de muribund (plug cu patru boi, turma de oi etc.) si insensibila la rugamintea muribundului de a fi lasat sa-si ia ramas bun de la cei dragi.

In cantecele de Zori, functia principala a M-tii antropomorfe este scoaterea sufletului din trup. Ea este hotarata si incoruptibila: Roaga-mi-te, roaga/ Mai, Marie, draga,/ De copiii tai/ Ei sa mi te planga,/ Sa nu planga tare,/ Sa-si aiba rabdare,/ C-acu nu-i pe dare,/ Ca de-ar fi pe dare,/ Copiii ti-ar da:/ Plug cu patru boi,/ ai doi voinicei,/ ai-o turma de oi/ Cu ciobanu lor;/ Dar nu se mai poate/ Ca sa te mai scape/ De la neagra Moarte,/ Ca Moartea-i craiasa/ ai mare mireasa,/ Merge-n balciuri mari/ ai ia fete mari. (Runcu, jud. Gorj)

ZORI LA INMORMaNTARE, zeite invocate in cantecul funerar cu acelasi nume (Z. de afara, Z. la fereastra) sa-i dea ragaz sufletului sa se pregateasca asa cum se cuvine pentru plecarea in lumea de dincolo.

Z.-le sunt zane surori, de obicei trei, care hotarasc, prin insasi aparitia lor inainte de rasaritul Soarelui, iesirea sufletului din Existenta si plecarea lui in Postexistenta.

Se inrudesc cu zanele destinului de la nasterea copilului, Ursitoarele, care apar la intrarea sufletului in Existenta. Z. sunt rugate de corul tragic al femeilor care stau cu fata la Rasarit, cu o lumanare si un fir de busuioc in mana, sa nu se grabeasca sa rasara (variantele gorjene) sau sunt intrebate de ce s-au grabit sa apara in ziua plecarii mortului (variantele mehedintene si, uneori, variantele banatene).

Cand sunt implorate sa intarzie, se aduce ca argument timpul scurt avut de mort pentru pregatirea ospatului funerar, a turtei de ceara din care se confectioneaza Statul sau Toiagul mortului, a panzei pe care o va intinde peste ape, substitut al podului, sa-si pregateasca mijlocul de transport, carul cu boi, sa-si anunte rudele sa vina la ospat, sa-si ia ramas bun de la cei dragi (sot, sotie, copii, parinti).

Cantecele de Z. sunt texte rituale de mare vechime, cantate la unison sau antifonic de un grup de femei in diferite momente ale ceremonialului funerar. Melodia impresioneaza prin arhaicitatea sonoritatilor, iar textul prin puterea lui evocatoare.

Pana la etnomuzicologul roman Constantin Brailoiu, folcloristii si etnografii, neintalnind o specie asemanatoare la alte popoare ale Europei, le-au incadrat gresit in categoria bocetelor.

Parte componenta a Cartii romanesti a mortii, Z. la I. pot fi ascultate si astazi in unele sate din judetele Gorj, Mehedinti, Caras-Severin, Timis, Bihor, Hunedoara, Alba, Sibiu.



Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar