Omayra Sanchez moare in direct

Disputa etica a imaginilor-soc de televiziune a atins un punct culminant in 1985, cand o fetita de 13 ani din Columbia, victima a unei catastrofe naturale, care o imobilizase intr-o groapa de unde nu a putut fi salvata, a fost filmata timp de 72 de ore, in vreme ce-si traia ultimele clipe! Televiziunile din toata lumea au preluat imaginile, transmitand pentru prima data o moarte in direct. Ce a urmat apoi a fost o imensa jena.

Anul trecut s-au implinit 20 de ani de cand micuta Omayra Sanchez, platind cu viata, a dat presei de pretutindeni prilejul sinistru sa-si revizuiasca atitudinea cu privire la victimele catastrofelor, la demnitatea si suferinta umana, cu privire la moarte! Desi in tara ei este comemorata ca sfanta, lumea presei a uitat-o. Doa r Le Figaro publica anul trecut un emotionant "grand-reportage" din locul unde a murit Omayra, intitulat "Armero, douazeci de ani dupa".
Pe 14 noiembrie 1985, vulcanul Nevado Ruiz din partea columbiana a Anzilor Cordilieri a erupt, stergand de pe fata pamantului localitatea Armero. 20.000 de oameni au murit atunci si alte cateva mii au ramas fara adapost. Omayra Sanchez a fost prinsa intre daramaturi, aproape de casa unde locuia, iar lava a imobilizat-o intr-un fel de put, o groapa de unde nu i-au mai ramas afara decat capul si bratele. Amestecul de lava, noroi, resturi de lemn s-a solidificat, astfel incat atunci cand au sosit echipele de interventie, Omayra era zidita de la mijloc in jos in acest "ciment". Au incercat sa o elibereze in diverse moduri, dar in haosul generat de catastrofa nimeni nu si-a dat seama ca fetita avea nevoie de o simpla motopompa. Autoritatile au plecat promitand ca vor reveni cu echipamente. Intre timp, televiziunea columbiana, ajunsa la locul dezastrului, deja o filmase pe Omayra, jurnalistii neavand dimensiunea a ceea ce va urma. Au sosit si alti jurnalisti, fotografi, medici, care au stat de vorba cu fetita incercand sa o incurajeze. Frank Fournier, fotograful care a surprins-o pe micuta columbiana in aceasta ipostaza dramatica pe care o vedeti si care a fotografiat-o inclusiv in momentul in care trecea in nefiinta, incearca sa justifice de ce a facut fotografiile intr-un asemenea moment. "Cand am descoperit-o, pe la 6,30 dimineata, ea fusese deja filmata de televiziunea columbiana. Mi-a suras. Am incercat sa fac treaba cat mai simplu posibil, sa spun o poveste, sa traduc o violenta. De trei ori am vrut sa opresc totul". Dar cui folosea acea fotografie? Ce valoare informativa avea ea? Ce aduce de fapt cititorilor in afara de o zguduitoare emotie? Lumea stiintifica din domeniul comunicarii este impartita si astazi in doua: unii care sustin sus si tare ca, desi e violenta, imaginea copilei moarte are fara discutie valoare informativa - fara ea, oamenii nu ar fi dat importanta catastrofei din Columbia, nu ar fi avut dimensiunea mortii a 20.000 de oameni si nu ar fi pus problema metodelor prin care autoritatile de la Bogota au gestionat criza (se pare ca se stia inca din septembrie de iminenta eruptiei vulcanului, dar stramutarea localnicilor ar fi costat foarte scump) - si ceilalti care sustin ca nimic in lume nu justifica atingerea demnitatii umane. Jurnalistii prezenti in acea zi la Armero nu vorbesc despre acea experienta. Jena imensa provine din faptul ca au filmat-o si fotografiat-o pe micuta, fara insa a o putea si salva. Omayra Sanchez a petrecut prima noapte a imobilizarii ei singura in bezna totala si in linistea care urmeaza catastrofelor, stiind ca si tatal, fratele si matusa ei sunt morti, ba avand chiar convingerea (pe care a impartasit-o celor cu care vorbise ziua) ca ei sunt undeva sub ea!
A doua zi, putea vorbi si zambea inca, singurul ei regret fiind ca nu ajunsese la scoala. "Trebuie sa ma scoateti de urgenta de aici pentru ca deja sunt doua zile de cand nu m-am mai dus la scoala si am ramas in urma cu temele...". Jurnalistii care se stransesera din nou in jurul ei au intrebat-o daca vrea ceva de mancare. Copilul a vrut ceva dulce, le-a spus poezii, cantece si nu s-a plans nici un moment, spunea doar ca nu-si mai poate misca nici mainile prea bine. Dupa-amiaza a inceput sa se inroseasca la fata, apoi sa paleasca, spre seara aiura deja. Motopompa pe care i-o promisesera autoritatile nu mai sosea. Agonia fetitei era insa filmata in direct de televiziunea columbiana. Echipamentul care ar fi trebuit sa o salveze a venit in cursul noptii si a lucrat ore in sir. Era insa prea tarziu: agonizand, cu fata care luase deja paloarea mortii, Omayra a dat capul pe spate, iar la ora 10 dimineata murea in direct pe ecranele tuturor televiziunilor din lume, care preluasera deja de la cea columbiana drepturile de difuzare.
Mormantul Omayrei a devenit loc de pelerinaj, credinciosul popor columbian atribuindu-i fetei, considerata sfanta, puteri miraculoase asupra bolilor si asupra sansei de a reveni acasa a celor rapiti.
Intamplarea a marcat un alt moment de cotitura in istoria presei si chiar daca fotograful Frank Fournier insista sa sublinieze ca fara fotografia lui nimanui nu i-ar fi pasat de aceasta moarte - ea ar fi ramas una dintre cele 20.000 de la Armero -, nimic nu justifica fotografierea sau filmarea unui om care moare. Fournier mai spune ca a ales sa trimita fotografiile agentiei lui ca sa arate lumii intregi ca fetita putea fi salvata, daca autoritatile internationale s-ar fi mobilizat mai repede.
Incepand cu acel moment, televiziunile serioase nu mai transmit imagini cu oameni care mor si incearca sa arate dimensiunea suferintei prin alt fel de cadre. Sociologii media spun chiar ca oamenii nu sunt simple "icoane ale durerii" in astfel de momente, ci ca au emotii, sentimente si dreptul la demnitate.