Spionii care au intrat in frig (III)

Intr-un dosar din arhivele fostei Securitati, care poarta numele Saplacan si altii, zace povestea a cinci oameni parasutati in muntii Fagaras in 1951. Toti erau tineri si ajunsesera, in imprejurarile razboiului, in lagarele de prizonieri. "Grupul de spioni" care au sfarsit prin a fi executati era condus de Constantin Saplacan, un fost strungar care in 1943 trecuse fraudulos granita in Ardealul de Nord, pentru a-si vedea mama.
S~pl~can si prietenii sai, protagonisti ai unei actiuni socotite drept una de spionaj, au marturisit in anchetele Securitatii mobilurile care i-au impins sa accepte oferta "agenturilor anglo-americane". Cu toate eforturile anchetatorilor de a scoate de la ei dovezi ale fanatismului anticomunist si antiromanesc, a devenit, treptat, evident ca au ajuns spioni mai degraba de frica de un viitor incert, de foame si de dor de casa.
Povestea racolarii lor este edificatoare. Constantin Saplacan a fost primul care a devenit spion. In luna mai a anului 1951, fusese mutat, de putina vreme, intr-un lagar liber de langa Bagnoli, in apropiere de Frascatti, Italia. "Aflandu-ma in cantina lagarului la o masa, a venit la mine un roman, intrebandu-ma daca eu sunt Saplacan", povestea acesta nefericita intalnire cu Teodor Crasnaru, comandor de aviatie fugit dupa razboi in Turcia cu un avion si intrat in serviciul spionajului anglo-american. Fisele Directiei A a Securitatii din 1951 il descriu astfel pe comandorul Crasnaru: "A facut parte dintr-un regiment de artilerie, apoi din Flotila de bombardament din Orasul Stalin. Varsta - 38 de ani. Este ranit la sold si mana, iar piciorul stang l-a avut fracturat. Din cauza acestei fracturi, schioapata putin...".
Comandorul Crasnaru a avut succes in misiunea sa - dupa cum le-a relatat Saplacan anchetatorilor: "In discutiile care au urmat, dupa ce m-a intrebat daca as avea curajul sa sar dintr-un avion, iar eu i-am spus ca daca as face o scoala de parasutism as avea curajul, el mi-a spus ca mi-ar da lamuriri mai bune, dar numai daca ar sti ca eu nu voi refuza propunerea pe care vrea sa mi-o faca. Eu i-am spus ca accept orice propunere". Dupa ce doua tentative de a se repatria esuasera, Saplacan ajunsese la limita. Exasperarea provocata de neputinta de a se repatria era dublata de conditiile deloc de invidiat din lagarele italiene. Conditii de care Saplacan, acceptand misiunea, a scapat pe loc.
In iulie 1951, el ii scria de la Roma lui Mathias Bohn, tovarasul sau de peregrinari italiene, care se afla in lagarul Frascatti, ca o duce bine, are locuinta, bani si vrea sa-l intalneasca. Bohn avea de ce sa il invidieze: traia de luni de zile doar cu ratiile minuscule ale Crucii Rosii si cu meschinul salariu pentru munca sa in interiorul lagarului, ca zidar. Astfel ca, sosit dupa o scurta vreme alaturi de Crasnaru la Frascatti, lui Saplacan nu i-a fost greu sa il atraga pe vechiul sau amic intr-o noua aventura. Cu atat mai mult cu cat discutia s-a purtat intr-un han situat la 4 kilometri de lagar, unde Bohn a mancat cum nu mai mancase de la inceputul razboiului si nu i-au lipsit nici vinul si nici tigarile bune. In numai cateva luni, acest ospat avea sa-l coste scump.
Cam in aceleasi imprejurari a fost racolat si tanarul Willi Spindler. In mai 1951 a fost si el acostat de Crasnaru, dar a cerut timp de gandire pana la un raspuns. Risipirea ultimelor sanse de repatriere si concedierea de la orfelinatul unde lucra ca brutar l-au determinat sa accepte aceasta cale de revenire in tara. Ca urmare, la sfarsitul lunii iulie, se intalnea cu comandorul Crasnaru intr-una dintre garile Romei.
Mult mai darnic s-a dovedit in a furniza amanunte Securitatii cu privire la racolarea sa Puiu Ilie. Cunoscut de catre ceilalti romani de prin lagarele italiene sub numele de Alexandru Stefanescu, nume pe care si-l atribuise o data cu trecerea frontierei din Banat in Iugoslavia, acest hot marunt originar din Rusca Montana (Caras Severin) a incercat sa-si micsoreze vina aratand ca mizeria din lagarele prin care trecuse era deliberat intretinuta pentru a-i determina pe cei ce-si gasisera adapost acolo sa intre in serviciile anglo-americanilor. Nemaiputand rezista mizeriei si bolii, se jeluia el in fata anchetatorilor Securitatii, a acceptat propunerea lui Crasnaru "de a scapa de toate acestea printr-o afacere pe care o stie el si pe care mi-o propune", afacere al carei scop final era, dupa relatarea lui Puiu Ilie, "constituirea unei armate nationale". Ei erau avangarda unei armate moarte...
Dar nu aveau de unde sa stie acest lucru in acele imprejurari. Odata ajunsi la Roma, in vara anului 1951, traiesc cateva zile de vis in comparatie cu ceea ce apucasera pana atunci, in acei ani ai razboiului, de sfarsit si inceput de lume. Sunt gazduiti, mai intai, intr-un apartament unde nu le lipseste nimic si au libertatea de a bantui dupa plac, cu mai multi bani la ei decat visasera vreodata, tavernele Romei. Dar pentru Saplacan si mai noii sau mai vechii sai prieteni scadenta acestor zile se apropia. Razboiul rece isi tesuse deja, nevazut si pe nesimtite, plasa in jurul victimelor sale viitoare.