Un clip de doua ore

Asta este Elizabethtown, cel mai recent film al lui Cameron Crowe - care a dat, in trecut, filme interesante precum Almost Famous sau Vanilla Sky. De asta data, e de presupus ca pana si fanii sai neconditionati vor bate in retragere: Elizabethtown - prezentat in avanpremiera la ultima editie a Mostrei de la Venetia, de unde s-a intors coplesit de cronici proaste - este, probabil, cel mai slab film al lui Crowe: o incursiune haotica, plicticoasa, stridenta si superficiala prin America hotelurilor & motelurilor si-a autostrazilor nesfarsite din care un Alexander Payne, de pilda, a stiut sa scoata esentialul - vezi About Schmidt sau Sideways. Crowe n-a stiut - sau si-a prins urechile atat de tare intr-un film ce pare fara scenariu, fara focus si fara sfarsit incat e ca si cum n-ar fi stiut... P roblema numarul unu a lui Elizabethtown este chimia (sau lipsa ei) intre cei doi protagonisti - Orlando Bloom si Kirsten Dunst. Bloom n-a fost niciodata un actor teribil de interesant; daca punem intre paranteze - oricat de celebre - prestatia sa oxigenata din Stapanul inelelor (unde interpreta un elf, Legolas, mai mult atitudine decat altitudine actoriceasa), Bloom s-a prezentat, pana acum, mai degraba ca un "pin-up actor" decat ca o valoare sigura - dovada si isteria pe care a declansat-o descinderea sa la Venetia, cand admiratoarelor sale li

s-a pus porecla - foarte potrivita - de "Urlando Bloom". Dunst, pe de alta parte, a debutat notabil, ca preadolescenta, in Interviu cu un vampir, dupa care rolurile ei au oscilat previzibil intre serioase (Sinuciderea fecioarelor) si "alimentare" (Spiderman). De fapt, Dunst nu a dovedit ca este nici acea mare actrita pe care o Jodie Foster, de pilda, o anunta inca din Taxi Driver (cand avea cam varsta lui Dunst in Interviu cu un vampir), nici o eventuala "pin-up actrita", cu charisma colosala si glamour grandios, capabile sa o catapulteze in empireul cinematografic - in pofida unei armate, se presupune, de PR-isti si stilisti care lucreaza la imaginea ei zi de zi. Asadar, ce avem? Un fals actor si o falsa vedeta, lasati parca de capul lor intr-o dramedie care are cap (inceputul - sa zicem, primele 20 de minute - este cel mai bun), dar n-are coada, sau are o coada atat de lunga incat se-ncurca-n story si se-mpleticeste-n rabdarea spectatorilor.

De fapt, nu inceputul este cel mai bun lucru din film, ci coloana sonora. Crowe - care a fost critic muzical - isi "da drumul" aici, mixand si alternand cateva dintre cele mai bestiale hituri din toate timpurile! Cred ca, de altminteri, Crowe si-a ratat promo-ul (in SUA, dupa catastrofa prezentarii la Venetia si, mai ales, dupa scurtarea filmului cu cateva zeci de secunde bune, unii cronicari au scris, chiar, ca filmul nu e atat de prost pe cat s-a crezut...): el trebuia vandut ca "cel mai lung clip din istoria Cinematografului" - impacand, astfel, si capra "inovatiei estetice", si varza "curiozitatii comerciale".

Pana una-alta, el trebuie luat - insa - drept ceea ce este: adica, o pierdere de timp... Daca cineva poate spune cum se face ca o actrita solida, ca Susan Sarandon, a acceptat sa joace un rol ce pare "scris" pe masura ce debiteaza replici (nici acelea memorabile), atunci acela ar trebui sa se angajeze cu norma intreaga la Hollywood - sectorul "flopuri profitabile". Sarandon o interpreteaza pe mama lui Bloom, proaspat vaduva, care-si trimite progenitura in oraselul din titlu pentru a recupera trupul sotului, respectiv tatalui, si a-l aduce inapoi in California. Asta ar fi, sa zicem, intriga aparenta - si, oricum, mai consistenta. Cealalta "intriga" - care vireaza dramedia intr-un fel de comedie romantica on the road - este constituita de love story-ul (opriti-ma din cascat) dintre baiatul Bloom si stewardesa Dunst...

Credeti-ma, nu vreti sa vedeti filmul asta!



Elizabethtown, regia: Cameron Crowe. Cu: Orlando Bloom, Kirsten Dunst, Susan Sarandon, Alec Baldwin. Prod. SUA, 123 min. Distribuit de Ro Image 2000.