Dambovita inunda Bucurestii

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a cunoscut pe propria piele capriciile Dambovitei cand apele raului au inundat Capitala si au ajuns pana la catul al doilea al locuintelor (24-27 februarie 1865). Inundatiile din 1865 au luat pe nepregatite administratia Capitalei. Circulatia s-a intrerupt, existand o singura barca, folosita de un aga si patru dorobanti care se plimbau ca si cand s-ar fi dus "la nunta". Lipsa barcilor s-a datorat neglijentei cu care acestea au fost intretinute, mai ales ca municipalitatea primise 30 de barci in dotare (1864). Apele au stricat si drumul Cotrocenilor. 200 de soldati din batalionul de geniu au fost trimisi de domnitorul Cuza sa-l repare, in momentul in care acesta a observat ca Ministerul Lucrarilor Publice nu a intervenit pentru restabilirea comunicatiei.

Persoanele afectate de furia apelor au fost ajutate de un Comitet International de Ajutor, condus de pastorul R. NeŸmeister, a carui prioritate erau "cei mai nenorociti".

Reactia negativa a opiniei publice nu a intarziat sa apara, principalii vizati fiind Mitropolitul Nifon si M. Kogalniceanu. Acuzatiile la adresa lui M. Kogalniceanu au fost gratuite. Acesta renuntase la functia de presedinte al Consiliului de Ministri la 26 ianuarie 1865, cand isi predase atributiile lui Constatin Bosianu.

Cauza inundatiilor a fost usor de identificat: mai multi proprietari de mori au retinut apele Dambovitei "intr-un chip abuziv", iar zagazurile care directionau apa catre "santuri au fost daramate din cauza neglijentei cu care s-au executat lucrarile de conservare". In acest context domnitorul Cuza

i-a sugerat lui M. Kogalniceanu sa organizeze un comitet care sa rezolve pe viitor problemele legate de posibilele inundatii. Acesta s-a format la scurt timp, fiind compus mai ales din politicieni. Prima masura a fost deschiderea unei liste de subscriptii pentru sinistrati. Numele celor care contribuiau cu bani se consemnau in registre snuruite, iar evidenta acestora se publica periodic in Monitorul Oficial.

Ulterior, domnitorul Cuza a promulgat Legea pentru desfiintarea morilor de pe raul Dambovita (18/30 martie 1865). Potrivit acesteia, se desfiintau toate obstacolele existente pe rau in interiorul, dar si in afara Capitalei. Se prevedea realizarea de studii pentru canalizarea Dambovitei, proiectul urmand sa se finalizeze in doi ani. In pofida acestei legi, morile, cea mai mare podoaba a Dambovitei, au fost desfiintate abia la rectificarea din perioada 1880-1884.