Omul potrivit

Acum aproape o jumatate de veac, lumea scenei din Romania era cuprinsa de frisoane in prezenta unui artist si a unui spectacol care anuntau o noua era. Spectacolul se numea Cum va place (piesa lui Shakespeare); artistul (regizor de teatru si de film, scenograf si actor) se numea Liviu Ciulei si ilustra, prin acest spectacol realizat la a??Bulandra", un concept pe care il botezase reteatralizarea teatrului. Atat montarea cat si sustinerea ei teoretica au starnit, in epoca, un veritabil scandal. si nenumarate pasiuni, unele aprinse.

Asta pentru ca, in plin a??realism socialist", intr-un teatru care - sub pavaza teoriilor (rau intelese) ale lui Stanislavski despre a??adevarul psihologic" - imita marunt si plat viata, in plina ingenunchere a artei de catre functionarii ideologiei, un regizor si o trupa "indraznisera" sa contrazica ilustrativismul obosit, sa celebreze bucuria inventiei si apetitul ludic. Sub bagheta unui Prospero cu imaginatie foarte concreta, sala Izvor (singura, pe atunci, a Teatrului Municipal) se transformase intr-un spatiu cu surprinzatoare fizionomie elisabetana: scena-pinten, scaune pentru spectatori plasate pe trei laturi, decoruri subliniat conventionale. In costume a??de epoca" ce comentau subtil epoca, tineri si stralucitori, Clody Bertola, Victor Rebengiuc, Ileana Predescu... Aveam sase ani cand am vazut spectacolul - primul spectacol de teatru din viata mea! - dar mi-l amintesc si acum, ca prin vis...

Peste mult timp am aflat ca acel moment insemnase (re)nasterea teatrului romanesc modern, primita cu urale de entuziasm de catre unii si cu urlete de protest de catre altii. Ciulei a fost atunci omul providential care a zguduit scena romaneasca, demonstrand ca teatrul se poate face si altfel decat il facea (fie chiar si foarte bine) toata lumea. Montarile care au urmat - Elisabeta I, O scrisoare pierduta, Furtuna (citez la intamplare, si numai dintre cele pe care le-am vazut) - i-au consolidat renumele de artist original, nonconformist si... talentat. Au venit apoi cabalele, exilul si uitarea, pe de o parte, mitizarea, pe de alta parte. Imediat dupa 1990, Visul unei nopti de vara si Desteptarea primaverii au confirmat ca maestrul nu obosise, nu imbatranise, nu se schimbase. Mai tarziu, un Hamlet nascut cu mari dificultati tehnice derutase; fanii inflacarati au ramas in asteptare, contempland, din ce in ce mai descumpaniti, un teatru - teatrul romanesc - pe zi ce trece mai tern, mai vulgar, mai neglijent, in care artistii autentici se raresc ingrijorator, iar cenusiul descurajant se lateste triumfator. In acest peisaj dezolant, vestea ca Liviu Ciulei revine ca sa monteze la a??Bulandra" doua texte de Luigi Pirandello a avut efectul unei bombe.

Cele doua texte au fost sase personaje in cautarea unui autor si Henric al IV-lea. Cum la primul am semnat traducerea (lucrata, de altfel, in stransa colaborare cu maestrul), nu voi spune despre el - deontologia, deh!... - nimic altceva decat ca a prilejuit extraordinare creatii lui Victor Rebengiuc si Ion Caramitru, precum si minunate evolutii acelor actori care stiu ca importanta unui rol nu coincide intotdeauna (de fapt, niciodata) cu lungimea lui; plus mie, personal, bucuria rara de a asista la cateva repetitii...

Piesa Henric al IV-lea a fost scrisa in 1922, dupa ce Pirandello (care s-a nascut in 1867 si a murit in 1936, fiind distins in 1934 cu premiul Nobel pentru literatura) ajunsese un dramaturg experimentat. Textul reia, in termenii unei complicate povesti despre iubire, tradare si nebunie, obsesiile constante ale autorului (dialectica esenta-aparenta si realitate-fictiune, pluralitatea psihicului uman), fiind, din aceasta perspectiva, una dintre cele mai a??pirandelliene" piese ale scriitorului sicilian. Credincios poeticii sale personale, Liviu Ciulei a descifrat trama cu limpezime si stringenta, mereu atent la inteligibilitatea ei, si i-a pus in pagina multiplele straturi cu exemplara rigoare, mizand exclusiv pe forta jocului actoricesc; nici un a??artificiu" regizoral, nici o a??floricica" de stil in acest spectacol solid, simplu si viguros - barbatesc, as zice. Misiunea de a semnifica expresiv revine doar scenografiei (decor: Octavian Neculai, costume: Maria Miu), grijulie, si ea, fata de atmosfera epocii si de amanuntul revelator, si interpretilor. Acestia nu au avut o sarcina usoara, pentru ca actiunea reclama prezenta aproape neintrerupta in scena a tuturor personajelor care pun la cale vindecarea de nebunie a celui ce se crede Henric al IV-lea, imparatul Germaniei: angajatii de la castel - Valentin Popescu, Mihai Verbitchi, Gheorghe Ifrim, Alin Olteanu, Emanuel Parvu -, rudele si amicii din tinerete - Razvan Vasilescu (un bun portret de a??negativ"), serban Pavlu, Andreea Bibiri -, medicul - Cornel Scripcaru, impecabil pe muchia dintre seriozitate si bufonerie -, fosta iubita - Camelia Maxim, dand o imagine convingatoare a eroinei in liniile mari, dar inca datoare in privinta cizelarii detaliilor de finete. Henric al IV-lea este Marcel Iures: cu o aparitie stranie si chinuita, excelent in episodul demonstratiei de luciditate si foarte bun in clipele cand mimeaza ratacirea, actorul da, dupa destula vreme, un rol demn de maturitatea sa artistica, un rol pe care autosupravegeherea mai severa (inclusiv in ce priveste rostirea) il va ajuta sa devina o creatie de varf.

Iata ca, intr-un peisaj teatral saturat de facaturi, gaselnite, aere, ifose si tafne, Liviu Ciulei aduce din nou, dupa aproape 50 de ani, cu perfecta urbanitate, delicatete si demnitate, altceva. E un destin.