Dacic Parc

Bogdan Teodorescu a debutat la 14 ani, in Romania literara, cu versuri. A publicat un volum de poezii si doua romane, devenind membru al Uniunii Scriitorilor: Inofensivii Beatles (Editura Albatros, 1984), Copiii teribili nu invata istoria (Editura Albatros, 1991), Spada (Editura Albatros, 2002). Dupa 1990, a activat ca jurnalist si manager de presa, publicand peste 1.000 de articole, participand la mai mult de 200 de emisiuni radio si TV si conducand doua trusturi de presa. Cu o semnificativa experienta in domeniul marketingului electoral, Bogdan Teodorescu este fondatorul Multimedia Group, influenta companie de consultanta politica din Romania.

Din 1997 este profesor de marketing politic si electoral la Scoala Nationala de Stiinte Politice si Administrative si coordonatorul programului de masterat in Comunicare Politica si Marketing Electoral. A r ealizat (ca autor sau coordonator) doua manuale de marketing politic, precum si un volum de cronologie si analiza politica.

Dacic Parc nu este un roman cu cheie. Cine se incapataneaza sa descopere aluzii la realitatea politica a momentului se va rataci repede intr-un hatis. E un roman in spirit latino-american, dar despre realitati romanesti. O parabola care poate fi descifrata in fel si chip, despre neputinta omului puterii de a ramane vesnic in scaunul sau, cu imagini memorabile si o intensitate care sporeste cu fiecare pagina. Finalul deschis si surprinzator inchide cercul istoriei noastre cunoscute, pentru a o lua de la capat (cu alt curs?).



Revolutionarul

Dealurile verzi, cu pamanturi parcelate si lucrate, apareau clar in lumina diminetii de iunie. Soarele rasarise deja de mai bine de trei ore, dar inca nu daduse caldura cea mare. Iarba mai era uda de la roua si vantul inca raspandea o iluzie de racoare. Taranii isi munceau bucata de pamant, intens, cu gandul la arsita ce se apropia la fel ca ieri si ca alaltaieri si ca mai mereu in ultimii ani la inceputul verii. Se uita la ei de sus, de pe coama dealului, ascuns in iarba inalta si necosita. Vreo doi aveau si copii cu ei care se fataiau dintr-o parte in alta, se mai culcau pe cate o patura, mai mancau ceva, mai vedeau cate o pasare pe care o aratau cu degetul. Erau multi ulii care se roteau deasupra campului in cautare de harciogi. Caldura crestea apasatoare si nimic nu mai misca. Vantul intepenise, iarba nu mai avea pic de umezeala si se auzea doar bazaitul bondarilor si rar, foarte rar, tipatul uliului. Campul era marginit intr-o parte de o padure adanca si in partea cealalta de un sat pustiu si amortit de soare. Doar in dreptul bisericii protestante, cu o clopotnita inalta acoperita de tigla colorata in rosu, verde si galben, erau adunate cateva femei, iar in spatele scolii, pe terenul de fotbal, alergau vreo zece baieti. Ii era foame, dar se obisnuise cu starea asta. Probabil ca in doua-trei ore, dupa ce o sa intre in sat, o sa si manance. Parea a fi un sat bogat, de unguri sau de sasi, la fel ca acela in care intrasera si ieri. In spate auzi zgomote si realiza ca se pregateau de atac. Se ridica incet si se intoarse in tabara. Cetele erau deja organizate, infanteria pe mijloc, cateva zeci de arcasi in spate si in stanga, iar in dreapta grupurile de calareti. Oamenii erau morocanosi si adormiti, aveau paie in par si erau murdari de praf si de noroi din cap pana in picioare. Si miroseau ingrozitor. De fapt, acesta era lucrul cu care se obisnuise cel mai greu. Mirosul. Statea cu ei de aproape zece zile si nu-i vazuse spalandu-se niciodata. Nici pe soldatii de rand, nici pe sefii de cete, nici chiar pe boierul care-i conducea. Cand era alaturi de ei, cel mai mare chin era sa i se vorbeasca, gura oricarui individ emanand un miros dincolo de orice imaginatie. Isi lua centura pe care avea prinsa sabia si intra intre oameni. Nu trebuia neaparat sa lupte. Boierul avea nevoie de el pentru scris si citit, dar daca nu lupta primea mancare mult mai rar. Asa, si-o lua singur. Iar acum chiar ii era foame. Se dadu semnalul de atac si dupa cativa metri urcati ajunsera pe coama dealului, de unde vedeau clar si satul, si campul. Calaretii pornira primii si apoi cu chiote se napusti inainte si infanteria. In cateva minute ajunsera la intrarea in sat. Cavaleria trecuse deja de strada principala, in timp ce un alt grup ocolise satul si acum venea din sens opus. Daca ar fi existat vreo grupare adversa, ar fi fost prinsa intr-un cleste. Dar in sat nu erau decat batrani, femei si copii. Cei cativa barbati care nu iesisera la camp sau care lucrau la primarie, la scoala sau pe la magazine fusesera deja lichidati cu lovituri se sabie sau de topor. Aceeasi soarta au avut-o si barbatii de pe camp care venisera in fuga sa vada ce se intampla. Cateva case ardeau si un grup de soldati cu una dintre capetenii in frunte se ducea spre biserica sa o incendieze. Satul fusese cucerit si acum incepuse goana dupa mancare, bautura si femei. Se furau porci, gaini si paini sau, daca se gaseau, saci de faina sau de porumb. Intra in magazinul alimentar de langa primarie. Isi lua din vitrina frigorifica mai multe sticle de Coca-Cola, doua cutii de lapte si indesa in pungi conserve, salam si cascaval uscat, ciocolata, paine si doi pumni de guma de mestecat, apoi pleca sa caute o casa in care sa manance linistit. In fata catedralei se ascuteau tepele pentru preot si pentru cine mai prinsesera pe acolo. Mai merse vreo cincizeci de metri si ochi o gospodarie frumoasa, cu o curte plina de pomi, probabil pruni sau meri, si cu muscate in ghivece atarnate peste prispa. Sparse usa cu o lovitura de picior si puse pe masa din bucatarie tot ce luase de mancare. Frigiderul era si el plin, vasele erau curate si aranjate frumos langa chiuveta si focul de la aragaz ardea. Sus, in pod, ii gasi si pe locatarii casei. O unguroaica sau o sasoaica de vreo treizeci si cinci de ani, cu doi copii dupa ea.

- Numai voi sunteti? O intreba dupa ce ii cobori pe toti in bucatarie.

- Da.

- Unde ti-e barbatul?

Femeia nu raspunse, asa ca se duse spre ea si-si infipse mana in decolteul rochiei de casa si o trase spre el. La atingerea sanilor simti o furnicatura pe spate. Putea sa faca orice. Se uita la ea zambind. Era urata, avea parul aramiu si toata fata pistruiata, fundul mare si burta. Femeia isi musca buza sa nu planga, iar copiii se adunara unul in altul.

- Te intreb unde ti-e barbatul?

- Nu stiu...

- Era pe camp?

- Nu.

- Lucra in sat?

- Da. La scoala.

Inseamna ca era mort. Chiar putea sa faca orice. Absolut orice si nimeni nu ar fi aflat. Oricum, pana maine, femeile din sat or sa fie violate intr-o proportie covarsitoare, unele or sa fie moarte si toate casele or sa fie arse.

- Ia-ti copiii, ia apa si mancare si duceti-va intr-o camera fara ferestre. In pod, in beci... Nu stiu. Si nu iesiti de acolo pana nu va spun eu. Si incuiati-va pe dinauntru.

Isi aranja tacticos mancarea in farfurii, lua o sticla de bere din frigider, de la rece, gasi si o strachina cu ciorba si niste mancare cu cartofi si pui. Apoi trecu la ciocolata si la biscuiti si in final mai trase o bere. Pe geam vazu apropiindu-se cativa soldati. Iesi in prispa si le spuse ca in casa nu mai era nimic si nu fusese nimeni. Nu-l intelesesera exact, dar pana la urma plecara mai departe. Incuie usa, se duse in baie si zacu mai bine de o ora in cada. Apa nu era foarte calda, dar chiar si asa nu-i venea sa se ridice. Adormi fericit cu o sticla de bere aproape goala in mana si se trezi de frig. Ar fi trebuit sa o puna pe femeie sa-i spele lucrurile, ar fi trebuit el sa o puna sa faca si altele, dar chiar era urata. Avea sanii mari, dar nu era de ajuns. Inca nu era de ajuns. Cauta prin dulapuri si lua schimburi de la sotul unguroaicei sau sasoaicei. Lui oricum nu-i mai trebuiau. Chilotii erau cam mici, dar macar erau curati. Isi alese si o camasa alba si niste pantaloni aproape noi, se imbraca si iesi in sat. Se apropia seara si se mai racorise un pic arsita. In fata catedralei care fumega erau vreo zece nefericiti infipti in tepe si doi soldati care faceau de garda. Intotdeauna pazeau scena executiilor. Parca se temeau ca or sa fuga mortii. Sau ca o sa vina cineva sa-i ia. Desi era plin de case frumoase, de piatra, boierul isi stabilea cartierul general, daca nu era cam mult spus, intr-un cort. Se intindeau covoare pe jos, se puneau sfesnice si piese de mobilier pe care le carau cu o caruta si acolo statea. In dreapta cortului erau stransi zece-cincisprezece barbati luati prizonieri, care urmau sa fie judecati, si, dupa regula precedentului, se vor aduna in varful unor tepe langa cei de la catedrala. Erau si copii stransi intr-un tarc improvizat, din nuiele. Nu reusise sa-l convinga ca nu mai avea unde sa-i vanda. De fapt, nu reusise sa-l convinga de multe si deja renuntase. Cum putea sa-i explice lumina electrica, televizorul, frigiderul, conserva, apa minerala, automobilul... Chiar si realitatea ca ungurii sau sasii pe care-i casapeau de cateva zile nu erau papistasi, ci protestanti era imposibil de explicat. Reforma lui Luther s-a intamplat la niste ani buni dupa moartea naturala a ostenilor si a capeteniilor lor si chiar a boierului care decidea operatiunile. Iar ideea ca Transilvania nu era nici principat autonom, nici parte a regatului maghiar era de neinteles. Fiindca Romania, de fapt, nu insemna nimic pentru nici unul dintre ei. Boierul manca si nu putea fi deranjat, asa ca isi vazu de treaba. Intra din nou in magazinul alimentar, complet vandalizat, si gasi in lada frigorifica doua batoane intacte de inghetata. Inghetata de cacao. Chiar in aceasta trupa mai erau si altii ca el, oameni din prezent care se alaturasera armatei, dar nu ii frecventa. Oricum erau priviti cu suspiciune si erau pastrati doar fiindca erau utili, un soi de ghizi intr-o lume nestiuta. Cei mai multi erau ofiteri sau, de fapt, fosti ofiteri mobilizati de un soi de nationalism si animati de tot felul de frustrari si de revolte personale. La fel ca in cazul miniloviturii de stat in care fusese implicat si din care fusese salvat de Iacint Popescu, ii era foarte clar ca drumul este inchis si ca aceasta aventura nu va duce nicaieri. Pana la urma trupele acestea inarmate cu sabii, arcuri si uneori cu piese de artilerie manuite de soldati contemporani se vor intalni cu o armata adevarata si atunci totul se va sfarsi. Ajunse la casa in care statea si vazu pe geam agitatie in interior. Probabil ca o gasisera pe femeie. In casa, patru barbati se inghesuiau pe ea sub ochii copiilor care stateau lipiti de perete si plangeau incet. Femeia avea fata sparta, plina de sange si era aproape complet goala. Chiar avea sani imensi. Cand il vazu, femeia incepu sa strige dupa ajutor. Il atinse cu sabia pe umar pe cel care incerca sa-i desfaca picioarele.

- Lasati-o! E a mea!

Barbatul se indrepta spre el nestiind exact daca sa-l asculte sau sa sara la bataie. Pozitia strainilor in trupa nu era nici foarte clara, nici foarte bine ierarhizata. Ceilalti trei se ridicara si ei de langa femeie si venira spre el. Baga mana in buzunar si le zornai in fata niste lantisoare de aur pe care le furase in zilele trecute.

- Va dau aur... E a mea! Lasati-o.

Unul dintre barbati intinse mana dupa lantisoare, se uita la ele, le cantari in palma si apoi iesi fara sa spuna un cuvant. Primul barbat nu era foarte hotarat, dar pana la capat se invoi dupa ce primi si doua sticle de bautura. Intre timp femeia se acoperise, isi stersese fata si-si dusese copiii in beci.

- Am iesit dupa apa si m-au vazut pe geam. Noroc ca ati venit.

- Noroc, nenoroc, vezi ca maine o sa plecam si o sa dea foc la tot satul. Asa ca trebuie sa fugiti in noaptea asta.

- Cine sunteti?

- Eu?

- Nu... Oamenii astia... Cine sunt?

- Nu te-ai uitat la televizor?

- Ba da. Au spus la televiziunea maghiara ca Presedintele e mort, omorat de o armata venita din trecut. Armata asta l-a omorat pe Presedinte?

- Nu cred... Habar n-am...

Se culca tarziu, dupa ce femeia pleca din casa impreuna cu copiii. Nu stia nimic de barbata-su, nu stia daca satul de peste deal unde avea neamuri nu fusese si el atacat, nu stia daca sa o ia peste camp spre padure, prin spatele casei, sau sa incerce sa taie satul in doua si treaca dealul. Dimineata se uita dupa ea pe strazi, prin tarc dupa copii, o cauta si in cele patru carute incarcate cu femei. Nu era. Probabil ca se descurcase. Tepele de langa catedrala se inmultisera si garzile erau tot acolo, pazind mortii. Inainte de a pleca, pusesera foc satului si mai executasera vreo patru barbati.

Mergeau deja de trei zile. Noaptea dormisera pe camp si, de mancat, mancasera ce le ramasese din ultimul sat. Civilizatia, pe care el inca o cunostea, insemna si conserve. Carne tocata, amestecata cu un firicel de grasime si invelita intr-un aspic maroniu-transparent, crenvursti subtiri care, desi fierti, pocneau incet intre dinti, bucatele de peste alb ascunse intr-un sos gros de rosii, picant si aromat, pate albicios, din ficat de pui si bineinteles salata de fructe exotice, ananas, mango, banane, mandarine si cireasa amaruie cu nume tropical, maraschino. Se uitau la el cum mananca, probabil ca salivau si-l blestemau in gand in timp ce-si mestecau coaja de paine si carnea deja mirositoare dupa doua zile si doua nopti la peste treizeci si cinci de grade, dar in viitorul sat pe care urmau sa-l jefuiasca nu-si vor lua in desagi conserve, ci tot bucati de carne. Din nefericire, nu se mai apropiasera de sate. Boierul si ofiterii ii duceau intr-un ritm alert spre un punct de intalnire, undeva aproape de Brasov. S-au oprit cateva ore langa un lac in care s-au spalat si si-au refacut proviziile de apa si spre seara au ajuns la o manastire fortificata, in care erau deja campati cateva sute de soldati, cu ofiteri si cu un alt boier ascuns intr-un cort plin de covoare si de bucati de mobilier. Nu-i era clar daca indivizii gasiti la manastire erau din acelasi secol cu ai lui sau din altul, de comportat se comportau cam la fel, hainele erau relativ identice, armele similare, iar mirosul acelasi. Facusera mai multe focuri la care frigeau constiincios miei, oi sau berbeci si beau din vinul dat de calugari. Care, dupa toate aparentele, erau din secolul al douazeci si unulea. In biserica era racoare si lumina ce se strecura prin vitralii colora bancile din fata altarului ale carui candele erau electrice. Ca sa nu se strice frescele renovate de curand.

(...)

Preotul ii mai promise o data ca o sa mearga alaturi de el si o sa-i ajute pe rataciti sa se intoarca pe drumul drept, dar a doua zi dimineata, cand tabara se ridicase si se pregateau de plecare, n-a mai aparut. Intelesese de la boier, dar mai ales de la unul dintre ofiterii contemporani cu el, ca urma sa mearga spre Bucuresti. Caldura din ultimele zile se razbunase intr-o ploaie torentiala violenta, presarata cu rafale de vant si cu trasnete. In miezul zilei, cerul se innegrise atat de tare, incat unii dintre soldati isi faceau cruci si priveau circumspecti inspre padurea pe langa care treceau. Cine stie de ce se mai temeau si ei? In ultimele doua zile, observase pe dealurile din apropiere luciri de oglinda si-si aminti din armata ca puteau fi ori binocluri, ori lunete, oricum tehnologie fara legatura cu trupa in care marsaluia. I se paru la un moment dat ca a auzit un zgomot de elicopter, dar era foarte departe si nici macar nu se ostenise sa cerceteze. Stia ca asta urma sa se intample. Isi si imagina linia orizontului kaki, tancuri in stanga si in dreapta, transportoare si artilerie grea, deasupra lor elicoptere si avioane de vanatoare si ascunsi prin fanete lunetisti care sa-i ia unul cate unul.

Spre seara se racise brusc si din trupa rasfirata de-a lungul drumului de pamant ieseau aburi. Mergeau in liniste, ploaia cadea cu aceeasi intensitate si intunericul ii invaluia. Cand intrase alaturi de ei in primul oras mai mare, lumea iesise pe strazi si-i intimpinase ca pe niste eliberatori. Era o atmosfera de carnaval de liceu. Soldati imbracati in costume de epoca, dar si cai si carute, trecand pe langa blocuri si vitrine luminate. Oamenii aclamau schimbarea... Sau poate simteau o stranie si fara de inteles continuitate cu un trecut pe care nu si-l imaginasera niciodata. Chiar si bine primiti, soldatii facusera ce stiau ei sa faca. Dar in urmatorul oras entuziasmul era la fel, parca cetatenii refuzau sa creada ca lor li se poate intampla nenorocirea abatuta asupra vecinilor lor. De-abia dupa ce soldatii se dezlantuiau, atmosfera se schimba. Oamenii se rugau sa apara cei care disparusera si pe care, la un moment dat, nu-i mai doreau. In fiecare oras fusesera arse in mod simbolic portrete ale Presedintelui. In ultimul oras din care iesisera, pe strazile pustii erau lipite, ca un omagiu postum, portretele oficiale ale acestuia. Din cauza lui se intampla toata aceasta nebunie, dar, ca intotdeauna, romanii uitasera ce nu le convenea. Schimbarea era mai proasta decat ceea ce se schimbase si ei, cetatenii, nu erau niciodata cei vinovati. Isi alegeau linistiti favoritii, isi alegeau la fel de linistiti victimele si apoi, rapid, pe nesimtite, le inversau pozitiile. Nimic nu era mai sinistru decat mersul noaptea pe ploaie. Orice varianta era proasta. Oriunde s-ar fi oprit era ud, oboseala era sporita de frig si de apa care siroia pe tot corpul, iar picaturile care veneau ritmic in cap aproape ii innebuneau. Si de nicaieri nu se vedea nici o lumina.



* Volum in curs de aparitie la Editura Fundatiei PRO