De la Petrila la Petrini (IX)
Autor:
Daniel Cristea Enache
12.05.2005
Reformuland, fiul minerului sindicalist Ion Sarbu percepe deopotriva literatura si istoria (la care participa, dupa cum se poate vedea, in cote egale) dintr-un unghi etic, asumand constient consecintele dureroase ce decurg de aici. El nu apare in nici un moment ca un reprezentant hieratic al moralei pe pamant: are defectele lui si face exact acele greseli pe care nu le poate, omeneste, evita. Insa deciziile majore pe care este obligat sa le ia, inca din aceasta faza a primei tinereti, vor fi intotdeauna intr-un sens moral, pe calea mult mai stramta si mai grea a suferintei dar in lumina, compensatoare, a constiintei.
Aceasta din urma reprezinta bunul cel mai de pret pe care il tezaurizeaza sergentul retrimis pe front, in contextul proxim al inclestarii de la Stalingrad. Noul interval de mobilizare (22 septembrie 1942 - 24 aprilie 1943) se circumscrie aproape perfect celui in care se desfasoara cumplita si decisiva batalie (4 septembrie 1942 - 2 februarie 1943). Iar pe fundalul ravasit si insangerat al razboiului, nu il putem urmari pe ghinionistul protagonist decat acordand credit unora dintre rememorarile sale: mai precis, acelor informatii pe care le regasim diseminate si turnate, in diferite forme, in mai multe fragmente autobiografice. Facut prizonier (alaturi de cea mai mare parte a trupelor noastre participante la batalie), el reuseste sa evadeze din coloana: "de cate ori ma intorceam pe front, incepea retragerea. Am facut retragerea de la Kerci (Crimeea), de la Stalingrad (unde am cazut prizonier, dar am evadat dupa doua saptamani, parcurgand 2.000 km ca sa ies din Rostov din incercuire), am trait si dezastrul de la Iasi"; "Evadand in 1942-43 din coloana de prizonieri, am ratacit prin Rusia vreo cinci luni. La un moment dat am ajuns intr-un catun, undeva intre Don si Nipru; eram trei dezertori romani, catunul nu vazuse pana atunci soldati straini.". O scena de un umor negru va iesi din contrapunerea vestii ca a murit pe front si aparitia sa la Sibiu (la opt luni de la inlacrimata manifestare a colegilor), in carne si oase: "In 1942 (...) am fost dat mort pe front, la Stalingrad. Colegii mei de facultate au organizat o sedinta de doliu, evocandu-ma. Fetele au plans. Peste opt luni am aparut in Sibiu, viu, ranit si cu un tifos exantematic bine infipt in ficatii mei. Dar vesel si... optimist. Doi colegi, prieteni buni, cand m-au zarit in carne si oase, au exclamat dezamagiti: ''Vai, traiesti? Ce pacat. Te-am sarbatorit atat de frumos...''".