Integrare si dezintegrare in Romania

Autor: Dan Sultanescu 05.06.2007
Asa s-ar putea sintetiza fenomenele politice si sociale pe care le vedem in jurul nostru de ceva timp. Integrare - pentru ca aderarea la Uniunea Europeana a impus subordonarea tuturor proiectelor politice acestui deziderat si pentru ca, sub scutul acestui cuvant, s-au facut si s-au desfacut guverne, aliante, politici sau referendumuri. Dezintegrare - pentru ca aceasta este tendinta tuturor regulilor importante care au dominat tranzitia ultimilor ani. Este un ciclu care poate explica nu doar ce se intampla in prezent, dar si care va fi logica de functionare a urmatoarelor campanii electorale din viitorul nostru imediat.
Dezintegrarea este vizibila in aproape toate sectoarele sociale. Scoala romaneasca se prabuseste de la zi la zi sub presiunea scandalurilor care ne arata nu doar ca nu mai exista respect pentru autoritatea didactica, dar si ca o parte a corpului profesoral si-a pierdut busola. Sis temul de sanatate este intr-o cadere constanta in ultimii ani, pe masura ce investitiile tot mai mari facute de la buget nu se regasesc aproape deloc in calitatea actului medical. Discursul despre lupta anticoruptie a afectat si mai mult justitia, fiindca, ramanand la nivel de discurs, reforma a creat asteptari si mai mari din partea unui public confruntat cu aceleasi tribunale, aceleasi termene prea lungi si aceiasi juristi opaci. Transmiterea unor atributii la nivel local reprezinta doar o forma de imbogatire alternativa pentru clasa politica, in timp ce publicul dornic de mai multa implicare a primariilor in conducerea scolii, de pilda, devine tot mai frustrat. Partidele au in interiorul lor mai multa agitatie ca oricand, fara ca asta sa insemne o mai buna reprezentare a societatii. Institutii care altadata erau repere de autoritate isi pierd treptat din forta si din credibilitate. Biserica refuza sa se reformeze, asa cum ii sade bine unei structuri ortodoxe. Presa a cazut in capcana de a deveni parte a jocului politic. Intelectualitatea nu doar ca nu mai impune admiratie, dar genereaza reactii de respingere, mai ales cand nume credibile din interiorul sau isi devoaleaza pasiunile private in stilul exhibitionist al vedetelor muzicale.
In acelasi timp cu fenomenele dezintegrarii are loc si traseul invers, cel impus de Uniunea Europeana. Avand in jur o tara care se rupe in bucati (acum nu mai vorbim de Romania in ansamblu, ci de grupuri orientate pe regiuni, in functie de cum s-au inchegat sferele de influenta economica si politica), romanii s-au obisnuit sa se descurce pe cont propriu. Si, in consecinta, si-au dezvoltat fiecare propriul set de reguli, propriile valori, propria interpretare asupra realitatii, pe care le transmit mai departe copiilor.
Integrarea actioneaza tot mai mult asupra societatii romanesti, fortand-o macar sa nu se abata foarte tare de la comportamentele pe care europenii le tolereaza. Ne-am putea intreba care este motivul pentru care politica romaneasca este dispusa sa sustina astfel de procese, dupa ani de zile in care au preferat solutii care au dus mai ales la dezintegrare. Raspunsul este simplu si el poate explica ambele tendinte: banii.
Celebrii bani europeni, care vor fi pompati in comunitatile locale mai mult decat in comunitatile centrale. Din dorinta de a controla cat mai mult din aceste fonduri, politicienii vor accepta foarte rapid sa stimuleze procese integrationiste, asa cum, imediat dupa Revolutie, au preferat solutii dezintegratoare, la indemnul acelorasi surse externe de finantare. Dezintegrarea este un fenomen ciudat. Prezentat de la distanta, el pare a fi un fenomen nociv, cu puternice conotatii negative, incarcat de efecte pe care care ar fi trebuit sa le cunoasca cei care il stimuleaza. Dar, la fel ca alte fenomene nocive (precum dictatura sau inflatia), dezintegrarea nu este perceputa ca atare atunci cand se intampla. Dimpotriva, de multe ori vine sub forma unor mecanisme dezirabile, sub forma unor crize de crestere, sub forma unor schimbari utile si programatice. In Romania ultimilor ani, dezintegrarea a fost insotita de un cuvant foarte special, uzat pana la disolutie: "reforma". Mai mult, ea a fost ascunsa in spatele termenului opus, de "integrare". Vorbindu-se de Europa, schimbarea pare ca este ceva bun, ceva planificat, ceva atent urmarit si controlat, astfel incat efectul schimbarilor nu poate fi decat unul util.
Ascultand discursurile politicienilor, reforma pare mereu solutia. Fie ca e vorba de reforma clasei politice, a sistemului de pensii, a sanatatii, a educatiei, a justitiei sau a sigurantei nationale, reforma este solutia pentru performanta. Or, avand in spate discursuri si o imagine atent conturata, nevoia de reforma prevaleaza. Insa reforma ramane aproape mereu la stadiul primului pas, care inseamna doar destructurare. Se distrug sisteme, cu gandul la inlocuirea lor cu altele mai bune. Se dau afara oameni, cu gandul la aducerea altora mai buni. Se schimba legi, cu gandul ca noile reguli vor impune comportamente mai potrivite. Din pacate, acest prim pas nu este urmat si de altii. Si, cu exceptia schimbarilor de borduri (care sunt una din povestile de "succes" ale administratiei locale romanesti), majoritatea schimbarilor initiate nu sunt duse pana la capat. Prin urmare, la fiecare nou ciclu electoral, se reia povestea integrarii si dezintegrarii, la fel ca in balada Mesterului Manole. Cu viata noastra in postura de zid sau chiar de Ana.

Dan Sultanescu este director executiv in cadrul Institutului PRO