Codul si cifrul

Care ar putea fi "cealalta fata a prozei"? Daca e sa-i dam crezare lui Mihai Zamfir*, ea provine dintr-o anumita "vocatie", care consta in reabilitarea unor autori si texte excluse pana acum din canonul istoriei literare: "Dincolo de fata vizibila si oficiala a prozei, exista si fata ei invizibila, compusa din scrieri pe care destinul le-a nedreptatit, exista libelli cu un fatum defavorabil, uneori infinit mai atragatoare decat capodoperele scolare".

Si totusi, la sfarsitul lecturii observam ca, din cele 12 eseuri cuprinse in volum, foarte putine incearca sa realizeze asa ceva. Astfel, trei dintre ele abordeaza nu atat autori, cat forme literare precum romanul modern, jurnalul si naratiunea subiectiva. Ce-i drept, departe de a fi limitata la eseurile amintite, aceasta pendulare intre analiza de text si conceptualizarea temerara este o constanta a criticii lui Mihai Zamfir; una pe care o putem explica mai bine pornind chiar de la acceptiunea pe care autorul o confera "stilului".
Caci, pentru Mihai Zamfir, un stil literar e intotdeauna semnul unui stil cultural, iar forma discursului incapsuleaza un mod de a gandi; ramane doar ca interpretul sa se situeze in pozitia cea mai favorabila pentru a arata aceasta suprapunere. In fond, cea mai buna aplicatie a cartii demonstreaza inapetenta scriitorilor romani pentru "jurnalul de existenta" (permanent, omogen, dar banal), caruia i se prefera "jurnalul de criza" (efemer, eterogen, dar revelator), de unde criticul deduce o posibila trasatura (sau un "complex", cum ar zice Mircea Martin) a literaturii noastre. In ce ma priveste, m-a frapat mult mai mult extrapolarea din Eu, autorul, si restul lumii; demarand ca un studiu stilistic in care sunt comentate inceputurile unor romane semnate de Paul Georgescu, Eugen Barbu si Augustin Buzura, textul arunca spre final o concluzie stupefianta: "Pana la ultimul razboi, stabilirea unui convivium social si instaurarea dialogului reprezentasera sensul romanului; romanul contemporan inseamna reducerea dialogului la monolog. Dialogul - in sensul cel mai larg al cuvantului, dar si ca forma compozitionala - devine caduc, pentru ca ajunge sa fie receptat drept forma desueta a unei sociabilitati disparute: fiecare autor lupta pentru apararea propriului sau adevar. Or, acest adevar trebuie mai degraba aparat de conventia sociala decat integrat ei: dezvoltarea formulei naratiunii subiective reprezinta traducerea in limbaj narativ a acestei stari de spirit". S-avem pardon, dar sa scrii la 1988, in faza cea mai neagra a ceausismului, ca "adevarul trebuie mai degraba aparat de conventia sociala decat integrat ei" dovedeste nu numai o profunda cunoastere a spiritului vremii, ci si un curaj exemplar...
Alt grup de texte ia in vizor cinci autori canonici (Liviu Rebreanu, Mateiu Caragiale, E. Lovinescu, Vasile Voiculescu si Marin Preda). Fara indoiala, nici in cazul de fata nu e vorba de vreo rasturnare a valorilor: nu numai autorii, ci si textele comentate au stat intotdeauna in prim-planul criticii si chiar al manualelor scolare. In schimb, interesanta e perspectiva din care Mihai Zamfir efectueaza aceasta relectura, pe care un paragraf din prefata primei editii o rezuma cu exactitate: "Stilistica s-a emancipat: ea a devenit a temelor, a codurilor retorice, a figurilor poetice sau a unor obsesii gramaticale cu rezonanta in intreaga opera. Nu exista o regula stilistica prestabilita pentru fiecare scriitor sau opera; acestea sunt reductibile la o formula valabila o singura data, situata pe unul sau altul dintre palierele retoricii globale a operei de arta. Cealalta fata a prozei este si fata ei ascunsa in cifru".
Cifrul - iata un cuvant drag lui Mihai Zamfir, care comprima perfect specificul interpretarilor sale, declarand razboi reductiilor abuzive. In cazul de fata, cifrul trebuie privit in opozitie cu codul. Mai mult sau mai putin opace, codurile sunt accesate de o multitudine de utilizatori, iar prin intermediul lor se tranzacteaza o pluralitate de mesaje. Spre deosebire de cod, cifrul este unic: nu atat datorita faptului ca e cunoscut, in general, de o singura persoana, cat pentru aceea ca deschide un obiect singular. Din acest punct de vedere, Mihai Zamfir e mai degraba un deschizator al cifrurilor decat al codurilor. Abia acolo unde criticul descinde pe terenul analizei, generalizarile sale au o pregnanta sporita. Astfel, panorama povestirilor lui Vasile Voiculescu, justa in esenta, se desfasoara in jurul unor lucruri deja stiute. Prin contrast, eseul despre etica lui Marin Preda, care porneste de la detaliul aparent nesemnificativ al intalnirii autorului cu Hortensia Papadat-Bengescu, e de o pertinenta si de o subtilitate rar intalnite. Fara sa etaleze un instrumentar ultrasofisticat si fara sa scoata la bataie metode de ultima ora, Mihai Zamfir reuseste aici prin pura intuitie sa gaseasca cifrul etic care inchide personalitatea si opera lui Preda.
Abia a treia categorie de texte ii are cu adevarat in vedere pe marginali. Aici ar putea intra, la limita, textele despre Anton Holban si M. Blecher, desi in momentul in care Mihai Zamfir scria randurile respective procesul de reabilitare (ce-i drept, doar critica, nu si didactica) a acestora era in plina desfasurare. Astfel incat marginali "veritabili" raman doar C. Stere si Toparceanu. Insa lectura acestora, departe de a adopta un ton triumfalist, nu tine sa provoace cu orice pret o redesenare a canonului. Cu toata bunavointa criticului, analiza celor opt volume din ciclul In preajma revolutiei ramane, in esenta, relatarea unui esec (a esecului de a scrie roman), pe cand Toparceanu da, in opinia lui Mihai Zamfir, un text "relativ modest". Care este, atunci, "cealalta fata a prozei"? Cu siguranta, nu vreun Panteon maret, ignorat de orbirea contemporanilor sau a precursorilor, ci chiar lumea de o complexitate inepuizabila a literaturii, redescoperita de fiecare data de inteligenta si curiozitatea unui explorator subtil si cultivat. Caci, daca multi stilisticieni mai adera inca la cunoscuta lozinca "Stilul e omul", nu incape indoiala ca pentru Mihai Zamfir stilul e lumea.
*) Mihai Zamfir, Cealalta fata a prozei, editia a II-a, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006, 312 p.