Femei intre ele

Autor: Andrei Terian 06.04.2007
Este interesant ca, desi Ana Maria Sandu si-a facut ucenicia literara in cenaclul pastorit de Mircea Cartarescu (care, de altfel, ii si prefateaza noul volum), textele sale continua mai degraba maniera Simonei Popescu. De pilda, Din amintirile unui Chelbasan (2003) este o carte nici prea-prea, nici foarte-foarte, care mizeaza pe procedeele clasice ale "simonologiei" (polifonie, epic neprocesat, minimalism, infantilizare, corporalitate...).

Cel putin in prima instanta, aceasta e si formula din romanul Fata din casa vagon*: o multime de voci cand certarete, cand tandre, o puzderie de evenimente mici si mari, o epica ratacita in descriere si o filtrare senzoriala a lumii, care secreteaza o identitate mai degraba corporala decat reflexiva. Din aceeasi sursa vine si modelul "matriosca", ce ordoneaza narativa cartii. E vorba, mai exact, de vietile a trei femei (Viorica, Ileana si Ina - bunica, mama si fiica), intre traiectoriile carora exista o serie de asemanari care indica perpetuarea aceluiasi tipar existential. Tot trei sunt si partile romanului, in miezul caruia se afla, asa cum era de asteptat, Ileana: ca fetita timida, rusinata de betiile tatalui si traumatizata apoi de moartea acestuia - in prima parte; ca sotie a lui Stefan, un cartofor cu "darul suptului" si cu accese de furie - in capitolul secund; ca adolescenta apatica, nevoita sa suporte un chiuretaj care-i extirpa nu doar fetusul, ci si dorinta de a trai - in secventa finala.
Dar, dincolo de aceasta compartimentare, relatarile diverselor naratoare (Ina, Ileana, Viorica, Duduta...) amesteca doua feluri de evocari, turnate in stil indirect liber. Le voi numi, intr-un limbaj aproximativ, "feminisme" si "minimalisme".
"Feminismele" constituie, de fapt, coloana vertebrala a romanului. Suplinind naratiunea, ele au un rol multiplu: ajuta cititorul sa reconstituie conflictul absent, motiveaza actiunile personajelor si, nu in ultimul rand, pun in abis "gaurile negre" ale discursului, actionand asemenea unui complicat sistem de oglinzi. "Feminismele" arata astfel:
"Cand l-a vazut cazut prima data, venea de la scoala cu niste colege. A facut tot posibilul ca ele sa nu-l recunoasca, a inceput sa spuna niste minunatii mai mari decat ea si asa au depasit cu bine obstacolul. Pentru grupul de copii in care se afla, tatal ei era doar un nenorocit de betiv care adormise intr-un sant. Nu avea nici nume, nici bucurii, putea sa-l calce oricand o masina sau sa fie talharit si batut. Dupa ce a mai mers o bucata de drum, s-a speriat atat de tare ca va muri pe strada ca un caine, ca a inceput sa planga in hohote."
Vazut prin ochii Ilenei, episodul de mai sus dezvaluie viciul fatal al tatalui, dar mai ales sugereaza vina obscura pe care degradarea acestuia reuseste sa o strecoare in sufletul fiicei. Desi, la urma urmei, prea putin conteaza daca acest eveniment e trait si povestit de Viorica, Ileana sau Ina: fiecareia ar fi putut sa i se intample asa ceva. Caci - si aici se afla principala reusita a cartii - femeile din romanul Anei Maria Sandu sunt prizonierele unui cerc vicios, scrijelit de stiletul nemilos al fatalitatii. Mamele isi transmit fiicelor nu atat niste trasaturi genetice, cat mai degraba un hybris de familie, o harta a calvarului. De altfel, acest sentiment apasator explica si fluidizarea discursului, care tinde sa topeasca vocile si identitatile personajelor intr-un continuum narativ. Astfel incat in Fata din casa vagon povestesc nu atat femeile, cat feminitatea insasi, care ne livreaza de fiecare data acelasi scenariu sumbru. Si, cum o atare schema cunoaste doar modificari de conjunctura, e de inteles de ce naratoarele nu-si prea bat capul cu gestionarea povestii: pentru ca, indiferent de unde am porni, dupa ce strabatem culoarele intortocheate ale trecutului familiei, o sa ajungem tot acolo - la trauma originara a clanului, fie ca aceasta se exprima prin tradare, nebunie sau moarte.
In schimb, pasajele "minimaliste" atenueaza considerabil reusita amintita. Mai ales in primele doua parti, fluxul memoriei este intrerupt cu scene anodine, cu o existenta autonoma, aruncate la intamplare pe plaja narativa: "Duduta si Ileana nu au mai mult de zece ani, e vara si se intuneca tarziu. (...) Din nuc a cazut aratarea aia zbarcita si fara pene, de care le e cumplit de scarba. Nu are nici o forma, doar un cioc imens. O rostogolesc cu betele cu care tot invart pamantul si se gandesc ca ar trebui sa faca cumva ca vietatea asta sa ajunga din nou in cuib. Nici una nu poate sa o atinga, e ca si cand ar trebui sa salvezi de la frigare puiul care se lafaie in chiuveta de bucatarie."
Fragmentul citat e complet izolat de restul povestirii: nici "aratarea aia", nici violenta infantila nu anunta o eventuala interactiune cu vreun alt component al lumii descrise in carte. Pasajele de acest fel sunt simple digresiuni care "taie" din cand in cand rememorarile personajelor pentru a bifa cateva din locurile comune ale copilariei. De altfel, ele seamana cu descrierile de natura din romanele mediocre in care autorii lipsiti de imaginatie credeau de cuviinta sa mai umple actiunea cu cate o cascada, un soare la asfintit, un tablou "maret" (cu mioare, capre & bouleni) s.a.m.d. Ce-i drept, cateva pasaje (jocul "de-a aruncatul in fata masinii", unele crampeie onirice) rezista prin frisonul autentic sau prin melancolia pe care le provoaca.
Problema e insa ca, oricat le-am inghesui, "feminismele" si "minimalismele" nu incap sub acelasi acoperis. Adica: fie traumele familiale sunt cu adevarat acaparante, si atunci autoarea ar fi trebuit sa dea afara din roman "minimalismele"; fie personajele au timp si chef de "poezie", si atunci prozatoarea ar fi trebuit s-o lase mai moale cu "feminismele", adica cu tirania fantasmelor biografice.
Nu vreau sa insinuez prin asta ca Fata din casa vagon ar fi un roman slab. Per ansamblu, cartea Anei Maria Sandu ramane OK. Pacat ca, dupa ce si-a tesut cu atata rabdare fictiunea, autoarea si-o destrama doar din ambitia de a fi in ton cu ultimele trenduri.
*) Ana Maria Sandu, Fata din casa vagon, roman, prefata de Mircea Cartarescu, Editura Polirom, Iasi, 2006, 224 p.