Un obiect umil
Autor:
Magdalena Boiangiu
30.03.2007
Autorii programului de sala nu sunt deloc multumiti de functia subalterna, umila, atribuita publicatiei, insa aceasta publicatie e lipsita de rost daca nu prefateaza, nu comenteaza, nu se refera la spectacolul care a generat-o. Ne tot place sa vorbim despre dinamica scenei romanesti, despre traditia parasita, despre extraordinarul caracter inovator al scolii romanesti de regie, despre performance, despre forme de teatru sincretic. Nu se intreprinde insa nimic pentru a-l ajuta pe spectatorul inocent, ramas la tratarea conventionala de tipul Tache, Ianke si Cadir, sa priceapa, de exemplu, trama spectacolului Hamletmachine de Heiner Muller (Teatrul Odeon, regia: Dragos Galgotiu). Piesa este un comentariu la piesa Hamlet a lui Shakespeare; nu toti spectatorii sunt familiari pana la amanunt cu textul si subtextul capodoperei. Spectacolul - asa cum se si cuvine unei creatii scenice - este un comentariu al textului. Nu era cazul ca Dragos Galgotiu sau cineva care i-a fost alaturi pe parcursul repetitiilor sa descifreze sistemul de semne folosit? Omul vede un titlu cu Hamlet si cumpara bilete. Pe scena vede un grup de dansatori de unde se desprinde cate un actor vorbind ba romaneste, ba englezeste. Situatiile scenice evolueaza si omul din fotoliu nu intelege cum si de ce. Poate ii place, poate nu. Sta cuminte, aplauda cu masura si acasa deschide elegantul album cumparat de la o doamna imbracata intr-un fel de uniforma. Poze - foarte frumoase si expresive, un montaj de fraze - litere albe aruncate pe fond negru - apartinand autorului, regizorului, nu lipseste nici Ecleziastul. In simbioza cu creatia regizorala, autorul programului uita complet de beneficiar, de omul care a platit pentru bilet si care ar trebui ajutat sa patrunda in complexul univers al autorilor. S-ar putea ca, o data intrat in acest spatiu mirific, sa-i placa sa se gaseasca acolo, sa afle, treptat, ca pe lume exista si altfel de spectacole decat cele servite pe micile ecrane. Vreau sa spun ca programul de sala, instrument de lucru aparent neinsemnat, ar trebui conceput ca un element de legatura intre scena si sala si, desigur, intre scena si istoria ei, pentru a pastra ceva din viata scenica si pentru ca, peste decenii, cercetatorii sa poata reconstitui realitatea spectacolului disparut. Stiu, propunerea nu e fascinanta: placerea determinata de participarea la elaborarea unui obiect frumos ar trebui inlocuita cu placerea de a crea un obiect util. Nu e interzis sa fie si frumos.
Am ales exemplul citat absolut la intamplare; nu e cel mai rau program vazut de mine si, in activitatea eficientului secretariat literar de la Teatrul Odeon, e mai curand exceptia. Am in teancul de acasa obiecte mult mai antipatice: programe unde, din cauza fondului inchis al paginii, textul este complet ilizibil, programe cu poze si fara niciun text cu exceptia distributiei s.a.m.d. Am vrut doar sa spun ca sta la indemana creatorilor din teatru un instrument prin care ii pot indemna pe cei veniti in sala sa revina. Nu e putin lucru, pentru ca din intretinerea acestui reflex se hranesc si continuitatea traditiei, si incurajarea inovatiei.