La risc

Autor: Alice Georgescu 16.03.2007
Printre simptomele (putin spectaculoase, e drept) unei vieti teatrale normale se numara si turneele. Un "peisaj" scenic static, unde teatrele nu se misca din localitatea de resedinta si unde un spectacol nu poate fi vazut decat de oamenii care traiesc la maximum zece kilometri de sediul institutiei, este, in ziua de azi, un nonsens. Ceea ce nu inseamna ca in Romania nu am avea parte din plin de asa ceva - teatrul nu reflecta, oare, starea societatii? In context, scenele care se straduiesc sa (re)devina normale merita felicitari. Fie si numai pentru asta.
Asa cum am mai observat in cadrul acestei rubrici, decizia unui teatru din provincie de a lua cu asalt auditoriul bucurestean nu este catusi de putin una lipsita de riscuri, mai ales daca respectivul teatru a dus, pana la momentul turneului, o politica "izolationista". Dac a, altfel spus, si-a facut un obicei din a-si tine spectacolele - bune, rele - departe de rutele principale ale interesului public, rute care, vrand-nevrand, se intersecteaza pe malurile Dambovitei. Nu doar pentru ca aici ele sunt frecventate de critici, ziaristi, comentatori etc., nu doar pentru ca aici sunt cutreierate de imensa majoritate a oamenilor "din breasla", ale caror opinii alcatuiesc, de fapt, curentul ce poate impinge un spectacol spre largul succesului ori spre stramtorile naufragiului, ci si pentru ca publicul Capitalei, avand obisnuinta contactului cu produse culturale diverse (inclusiv din import), este apt sa emita, prin reactia sa, o sentinta de valoare mai credibila, eventual, decat cea a spectatorilor de acasa. Or, un teatru trebuie sa fie atent tot timpul, zic eu, la primirea de care se bucura oferta sa si sa-si "ajusteze tirul" in functie de raspunsurile pe care le obtine. Iar un turneu la Bucuresti poate fi, din acest punct de vedere, o verificare concludenta, oricat de iritat s-ar simti, din asemenea motiv, patriotismul local.
Teatrul Clasic "Ioan Slavici" din Arad - fost Teatrul de Stat din Arad - nu a mai vizitat, dupa stiinta mea, Capitala de ani buni. Cu siguranta, mult dinainte de a-si fi anexat la denumire acest epitet oarecum periculos. Periculos pentru ca obliga la o directie stilistica pe care nicio scena normala nu o poate respecta ad litteram - ce teatru si-ar permite sa-si reduca repertoriul exclusiv la texte clasice? Imprumutata, cu siguranta, de la titulatura festivalului pe care il gazduieste anual institutia aradeana, denumirea a fost drastic contrazisa, de-altminteri, chiar de cele doua spectacole aduse in turneu - ambele, premiere din actuala stagiune si apartinand, ambele, unor autori cat se poate de "ne-clasici": vis.toamna de Jon Fosse si Iubirea Fedrei de Sarah Kane.
Jon Fosse, poet, romancier si dramaturg norvegian nascut in 1959, este un nume din ce in ce mai prezent pe afisele mondiale, gratie scriiturii sale extrem de atasante, combinand replicile scurte si aparent seci, de tip cinematografic, cu o neasteptata bogatie de nuante - nuante ale psihologiilor, ale trairilor, ale sentimentelor - ce razbat din acumularea cuvintelor. In prezentarea din caietul-program al spectacolului, traducatoarea Carmen Vioreanu sugereaza o comparatie posibila intre Fosse si Ibsen; personal, l-as compara mai degraba cu Cehov. Vis de toamna - rebotezata, fara indoiala, de catre regizorul Radu Afrim, in maniera sa favorita, vis.toamna - a fost scrisa in 1998 si imagineaza o poveste de dragoste resuscitata, dupa ani, cu ocazia unei inmormantari la care fostii amanti se reintalnesc; este aici, evident, si o doza buna de ironie, dar este si o tulburatoare relatie cu dublu sens intre iubire si moarte, precum si o incizie nemiloasa in viata familiala contemporana. O piesa foarte frumoasa, pe scurt. O piesa care, in spectacolul lui Radu Afrim, pare insa "contrata", pas cu pas si in mod sistematic, de viziunea regizorala. Prin scena aglomerata cu pietre de mormant (actiunea se petrece in cimitir), actorii se perinda si cu sens, si fara - pentru ca, in afara de personajele "cu replica", mai apar si niste "dead dreams boys" (creatie, cu siguranta, a lui Afrim) care topaie zglobiu printre ceilalti, spre a sugera, pasamite, o alta dimensiune. Care? Nu e clar. Cantonat intr-o tonalitate grotesca ce saraceste regretabil piesa, spectacolul - cel mai slab dintre montarile lui Afrim din ultimii ani - foloseste cativa actori buni, precum Ramona Dumitrean (de la Nationalul din Cluj), Ovidiu Ghinita si Adriana Ghinita, care insa nu izbutesc sa salveze situatia, impresia fiind ca ei insisi nu stiu ce si cum sa joace.
Iubirea Fedrei se alatura productiilor care pun insistent in circulatie si la noi numele Sarei Kane (1971-1999), cea mai elogiata si, totodata, cea mai hulita autoare britanica a contemporaneitatii. Facand parte din rasa complicata a autorilor "damnati", traindu-si egal obsesiile si angoasele in viata si in opera, Sarah Kane (care a murit, sinucigandu-se, in urma unor repetate recluziuni in spitale psihiatrice) scrie o dramaturgie violenta, a situatiilor ultime si a relatiilor-limita; Iubirea Fedrei, una dintre putinele ei piese "blande", este o repovestire feminista, oarecum inversata, a mitului antic, cu o Fedra puternica si lucida si un Hipolit supus instinctelor. Regizorul Mihai Maniutiu a impins si mai departe aceasta lectura "deziluzionata", sugerand in final, nici mai mult, nici mai putin, ca Fedra isi mimeaza moartea spre a scapa, probabil, de concurenta fiului vitreg la tronul lui Theseu. E, desigur, o "ipoteza de lucru" - intrebarea ar fi cui serveste ea, caci montarii, cu siguranta, nu. Dincolo de ideologia discutabila, raman insa unul sau doua momente cu adevarat emotionante (in duetele Fedra-Hipolit), care, pentru mine, au ridicat spectacolul din zona inutilitatii pretentioase unde, altminteri, l-au situat propriii sai realizatori. Dintre evolutiile actoricesti - Irina Wintze de la Nationalul clujean (Fedra), Zoltan Lovas (Hipolit), Ovidiu Ghinita (Doctorul/ Preotul), Liliana Balica (Strophe) - satisfacatoare, in ansamblu, am retinut-o pe aceea, episodica, a lui Carmen Vlaga.
Din punctul meu de vedere, drumul la Bucuresti al teatrului aradean nu a fost unul tocmai victorios. Morala nu este insa, in niciun caz, ca ramanerea acasa ar fi fost de preferat.