Adrian Silvan Ionescu (I): Prin ochii fiului

Autor: Adrian-Silvan Ionescu 02.03.2007
Sa vorbesti despre tatal tau atunci cand acesta este, el insusi, o cronica a vremurilor pe care le-a acoperit cu existenta sa si, in plus, se mai si numeste Silvan Ionescu, nu este usor. Totusi, criticul de arta Adrian Silvan Ionescu s-a incumetat la acest exercitiu de obiectivare. Un lucru trebuie insa subliniat: ceea ce urmeaza nu sunt confesiunile, ci evocarea de catre fiu a vietii unui mare artist plastician. (Marcela Gheorghiu)

Silvan Ionescu era baiat de inginer petrolist, nascut in Oltenia, in judetul care, pe vremea aceea, se numea Romanati, actualmente Olt. Ultima denumire l-a iritat extrem de tare si a sperat pana la disparitia sa, in 1999, ca noua oranduire politica va reconstitui judetul Romanati - singurul care mai putea aduce aminte de romani, zona aceea fiind candva puternic colonizata de catre soldatii marelui imperiu. Ven ind primul razboi mondial, familia tatalui meu a plecat in bejenie, iar la intoarcere si-a gasit conacul devastat.

Coleg cu Fory Eterle
Dupa razboi, fiind inginer petrolist de profesie, bunicul s-a mutat impreuna cu toata familia la Campina, angajandu-se la sondele din zona. Asa se face ca tata a urmat acolo scoala secundara si Liceul "Sf. Petru si Pavel", deosebit de prestigios in epoca. Nu e de mirare, asadar, ca absolventii erau foarte mandri ca au trecut prin acea inalta scoala. O dovada in plus ca asa au stat lucrurile este aceea ca, pana pe la 85-86 de ani, parintele meu s-a tot intalnit anual cu fostii colegi, care, de la un an la altul, erau din ce in ce mai putini; treceau Styxul unul dupa altul. Ii avusese colegi pe Fory Eterle, marele actor de mai tarziu, Paul Constantinescu, compozitorul de geniu s.a.
In liceele din vremea aceea exista o deosebita emulatie culturala, in majoritatea lor fiintand trupe de teatru. In cazul de fata, vedeta trupei era, bineinteles, Fory Eterle. Tatal meu insa a avut intotdeauna o atractie deosebita pentru teatru, viata lui ulterioara, de plastician, fiind tot timpul dusa in apropierea scenelor de spectacol, a teatrelor, a teatrelor de revista, a salilor de concert si, in general, a tuturor zonelor unde se intampla ceva pe o scena traditionala. Mai mult, intre 1942 si 1943, a fost elevul scolii de film a lui Jean Georgescu si chiar a jucat cateva roluri episodice. In celebra Noapte furtunoasa a marelui regizor - dupa parerea mea, nava-amiral a cinematografiei romanesti de inceput -, tatal meu a avut o aparitie in savuroasa scena de la Union. Ulterior, Tudor Musatescu a scris scenariul pentru Visul unei nopti de iarna, in care, din nou, tatalui meu i-a fost dat un rolisor (Dudu); din pacate nu a putut sa-l duca pana la capat, pentru ca a fost concentrat, ca ofiter in rezerva la geniu. Incepuse cel de-al doilea razboi mondial, dar contactul cu arta spectacolului a fost constant in existenta lui. Interesant e ca, in cautarile mele prin arhiva tatei, am descoperit de curand doua portrete care i-au fost facute de doua figuri extrem de interesante: Jean Georgescu (personal nu mi-as fi imaginat ca avea si talent artistic) si al doilea, cu dedicatie, marele balerin si coregraf Oleg Danovski, cu care era de o varsta si de care l-a legat o frumoasa prietenie de-o viata.

Infumuratul Herbert von Karajan
In 1929, cand tata a absolvit liceul, bunicul s-a hotarat sa-l trimita la studii in Germania, pentru ca batranul insusi studiase Politehnica la Munchen. L-a trimis la Berlin, la Charlottenburg, pentru a deveni inginer-arhitect. In primul an, 1929-1930, cei sositi in Germania pentru studii au fost dati in grija unor oameni simpli - o practica pe care, ulterior, Ceausescu a incercat sa o introduca si la noi, prin asa-numita specializare in productie. Tatal meu a fost trimis intr-o localitate foarte mica situata pe granita olandeza, unde era o fabrica. Vreme de un an, el si ceilalti nou-veniti au stat in gazda la niste oameni simpli. Au fost dati pe mana unui maistru cu care au invatat germana foarte bine, in felul acesta obisnuindu-se cu viata modesta si invatand limba lui Goethe pe viu. Plecasera trei din Ploiesti. Al doilea era Eugen Chirita, fiul preotului Chirita, care era si profesor de religie, iar al treilea, Matei Opran, care ulterior a devenit economist; din pacate, toti au trecut Styxul de catva timp.
Dupa anul de practica si deprinderea limbii, s-au intors in cartierul Charlottenburg din Berlin, unde au studiat pana in 1936. La Charlottenburg, atmosfera era plina de atractii culturale. De pilda, nu mai era foarte popular Bertold Brecht, dar ei, romani curiosi, mergeau la teatrul lui, undeva la periferie si, in cateva randuri, chiar l-au vazut pe marele om de teatru, caruia ulterior tata i-a facut si un portret.
In aceeasi perioada, tatal meu l-a cunoscut si s-a imprietenit bine cu Herbert von Karajan, care pe atunci era student la Conservatorul din Berlin si manca la Mesa Academica. Tanar, subtirel, agreabil, putin infumurat - asa si-l amintea parintele meu pe cel care avea sa fie atatia ani directorul Filarmonicii din Berlinul occidental. Le spunea de multe ori, cu destula aroganta: "Uitati-va la mine, o sa auziti de numele meu si o sa aflati ca sunt un om de geniu". Cine ar avea nesabuinta sa spuna ca nu a avut dreptate?

Paradoxalul Petre Tutea
O figura aparte printre cei cu care s-a imprietenit tatal meu in anii de studentie berlineza si cu care a ramas prieten intreaga viata a fost Petre Tutea, omul pe care abia perioada postcomunista l-a restituit constiintei nationale si publicului consumator de cultura. Astazi, despre Tutea stiu si cei care n-au pus mana pe o carte in viata lor, iar in cartile care s-au scris, in special cele postume, este prezentat ca un erou. Si asa si era: o figura deosebita. In primul rand, era un om inalt, voinic - eu l-am cunoscut foarte bine si pot spune ca abia la batranete devenise putin adus de spate, dar tot voinic era; cand l-am cunoscut, era chel si tuns foarte marunt; in tinerete insa, avusese un par valvoi, extrem de bogat. In plus, era foarte, foarte volubil.
In acea perioada, Petre Tutea era atasat de Legatie la Berlin, cu Petrescu Comnen ministru plenipotentiar. Evident ca Tutea nu avea aceeasi situatie materiala ca a studentilor cu banii numarati; din contra, avea un salariu foarte bun. Tata si ceilalti colegi se imprietenisera insa cu el si se intalneau cu totii seara, la restaurant. Tutea vorbea enorm si manca enorm, isi amintea tatal meu - golea masa, cum s-ar zice -, iar ceilalti stateau si se uitau la el. "Ma baieti, zicea, stiti ce bune sunt sardelele astea de Nisa?! Ospatar, mai adu-mi inca o cutie" - iar tata si ceilalti salivau, uitandu-se cu ce pofta manca Tutea fara sa le ofere macar o bucatica.
In vremea aceea, Petre Tutea facea, cu multa convingere, politica de stanga. O data, a sustinut o conferinta la Societatea Studentilor Romani, mi-e foarte greu sa-mi mai amintesc astazi tema, si cu toate ca il cunosteau si erau in relatii foarte bune cu el, cei prezenti i-au facut o opozitie ingrozitoare, huiduindu-l, pentru ca le vorbea de socialism si de invataturile lui Marx si Engels; altfel, era bine documentat. Ulterior, obisnuia sa-i spuna tatei, cu care cred ca discutase de nenumarate ori pe marginea acestui subiect: "In tinerete, am slujit un socialism stupid". Dupa aceea si-a revizuit, desigur, opiniile, a facut ani grei de puscarie.
Tata nu a facut insa politica niciodata, nici inainte, nici dupa 1944. Dar avea prieteni cu dosare foarte proaste. Totusi, nu s-a temut de acest lucru. Era un om cinsitit, onest, care isi vedea de treaba lui si, practic, nu avea de ce sa se teama, poate doar pentru familie, caci daca ar fi patit el ceva, mama si cu mine am fi ramas fara nici un fel de suport financiar.