Vraji si cosmaruri

Asa cum exista fiinte umane talentate ori, macar, aflate in posesia unei combinatii de insusiri care le aduc gloria, tot asa exista locuri, spatii geografice si (fara indoiala) spirituale, care par predestinate sa produca talent sau, macar, sa-l intretina si sa-l perpetueze. In asemenea locuri, artistii se simt mereu inspirati; le place sa "ancoreze" acolo si, daca trebuie sa plece mai departe, isi amintesc adesea si vorbesc cu drag de viata lor pe acele plaiuri. Facandu-i si pe ascultatori sa le indrageasca.

Mai ales ca oricine a trait oricat de putin intr-un astfel de loc are ceva unic de povestit despre el si despre oamenii lui - fiindca, intotdeauna, la originea atractiei pe care o exercita spatiul respectiv sta sau a stat un om sau un grup de oameni. Car e a stiut sa adune in jurul sau energiile celorlalti; care a izbutit sa le ofere un tel meritand orice efort; care s-a priceput sa-i indrume spre victorie sau, din cand in cand, spre remize onorabile. Orasul numit Piatra Neamt si omul numit Ion Coman, secondat un timp si inlocuit apoi de omul numit Eduard Covali, au alcatuit candva, pe la inceputul anilor 1960, o combinatie ideala din care a rezultat fenomenul numit Teatrul Tineretului. Un teatru prin care au trecut aproape toti actorii mari si multi dintre regizorii importanti ai Romaniei. Un teatru-laborator, un teatru-scoala, un teatru-simbol. Un teatru unde orice artist al scenei isi dorea sa ajunga.
Despre marirea si decaderea (din variate pricini, "tranzitia" nefiind cea din urma) acelui loc miraculos care a fost Teatrul Tineretului din Piatra Neamt am mai vorbit - si nu o data; n-am putut nici eu sa ma sustrag vrajii. Nu am sa reiau acum istoricul avatarurilor institutiei, cu entuziasmele si sperantele iscate de succesivele schimbari "la varf" si cu animozitatile, dezamagirile si iar sperantele ce au urmat. Voi spune doar ca actualul director este actorul Liviu Timus, ca el a reusit sa "primeneasca" echipa cu nume noi, ca are planuri mari legate de festivalul gazduit, anual, de TT si ca premierele se succeda, la Piatra, multumitor. Una dintre cele mai recente a fost adusa in turneu si la Bucuresti.
Intamplari dintr-un oras cu prosti de Moshe Ghersenzon e o comedie care se numea, la origine, Inteleptii din Helem; titlul de acum a fost preferat de traducatoarea Mya Liontescu si adaptatorul Moshe Yassur pentru un spectacol montat de cel de-al doilea, in 2000, la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucuresti. Autorul (despre care nu se stie aproape nimic mai mult decat ca s-a nascut in Ucraina si a disparut in timpul celui de-al doilea razboi mondial) a preluat in text, dupa modelul ilustrului sau predecesor Salom Alehem, o snoava populara, prelucrand-o cu haz, dar si cu o doza - marisoara - de ironie: ingrijorati ca soarta orasului lor, renumit pentru inteligenta locuitorilor, poate fi primejduita de Hoizik, unicul prostanac traitor acolo, inteleptii Helemului planuiesc sa-i curme tanarului spita, obligandu-l sa divorteze; numai ca Hoizik nefiind insurat, sunt obligati ca, mai intai, sa-i caute nevasta... Simpla si vioaie ca naratiune, piesa e agreabila in primul rand prin umorul ei suculent si pe care chiar evreilor le place sa-l taxeze drept "specific": un umor de limbaj, dialectic si scaparator, punand in evidenta automatismele de gandire, hiatusurile logice si incetineala de reactie. Din fericire, aceluiasi ingredient i-a dat intaietate in spectacol si actorul Dan Tudor, pe post de regizor invitat. Cu o buna inspiratie, el a diversificat si precizat, prin mici detalii de comportament sau costum, fizionomia "intelighentiei" din Helem, astfel incat fiecare dintre actorii din subordinea inteleptului-sef Reb Tudek (Tudor Tabacaru), adica Victor Giurescu, Cezar Antal, Daniel Besleaga, Ionut Cucoara si Dan Grigoras, are de jucat un personaj, nu doar o aparitie. Alaturi de acest veritabil cor, foarte hazos, experimentatii Corneliu-Dan Borcia si Lucretia Mandric si tinerii Dragos Ionescu si Anca Andrei se desfasoara cu suficient aplomb pentru a-l tine pe privitor mereu atent. Montarii nu i-ar fi stricat un plus de ritm si un minus de "poante" (precum aceea - de mine complet neinteleasa - cu vaduva jucata in travesti), dar, in ansamblu, spectacolul e simpatic si atragator. Au contribuit la asta si Radu Captari (aranjamentul muzical), Florin Fieroiu (coregrafia) si Anca Raduta (scenografia).
La vremea cand scena pietreana trecea printr-o faza de letargie (una dintre ele...), actorul Corneliu-Dan Borcia, fost director cu succese la activ al TT, a pus bazele unei mici companii independente botezate, moldovineste, Teatrul Pi Buni (in "logo", Pi se reprezinta prin litera greceasca omofona). Tinandu-si spectacolele intr-un bar din urbe si recrutandu-si actorii preponderent dintre angajatii teatrului "mare", tanara alcatuire a ajuns acum vreo sase luni la a doua productie, pe care a adus-o si in Capitala, la Green Hours. Chat de Stefan Caraman, jucata in premiera absoluta, este o piesa despre singuratate si neputinta (inclusiv sexuala), imaginand doi sexagenari care se intalnesc intamplator intr-o carciuma si se descopera mutual ca beneficiari ferventi ai unui site de (sa le zicem asa) "matrimoniale". Ca in multe dintre textele lui Caraman, si aici exista, undeva, tristete si durere ca lumea (noastra) e asa cum e; si aici, aceste sentimente... sentimentale sunt ascunse sub un limbaj crud - atat de crud, de asta data, incat de socul lui nu mai ai timp (si nici chef) sa cauti dedesubt si altceva. Iar a sedea la doi metri distanta de niste persoane, altminteri, respectabile, precum Constantin Cojocaru si Corneliu-Dan Borcia, plus Ecaterina Hatu (Chelnerita), care debiteaza o cantitate uluitoare de ordinarii (imi pare rau, dar nu gasesc alt termen), este atat de jenant incat, in ciuda tentativelor regizorului Dan Vasile de a crea o distanta psihica igienica prin garnisirea dialogului cu hohote inregistrate, participarea la spectacol devine, pur si simplu, stanjenitoare. Alternativa la somnolenta nu poate fi cosmarul. In orice caz, nu la Piatra Neamt.