Circul fara paine

Ca orice brevet care se respecta, proza lui Radu Aldulescu trebuia sa poarte un nume. Criticii n-au stat prea mult pe ganduri si botezul s-a savarsit pe data. Prin urmare, Radu Aldulescu trece astazi drept campionul mizerabilismului romanesc.
Numai ca, asa cum s-a intamplat adesea cu terminologia literara de import, "mizerabilismul" a suferit la noi o ajustare "dupa ureche". Si aceasta deoarece, etimologic vorbind, misereor, -eri, -itus sum ("a se induiosa", "a-i fi mila") a dat atat miseria ("nenorocire", "chin"), cat si misericordia ("mila"). Se pare ca pana si Victor Hugo, bunicul "mizerabilismului", batea mai mult catre sensul din urma. Caci, la urma urmei, les miserables nu inseamna atat "cei care traiesc in mizerie", cat mai ales "cei care sunt demni de mila".
Tinand cont de aceasta particularitate a termenului, mai este Radu Aldulescu un autor "mizerabilist"? Raspunsul nu e usor de dat, de vreme ce atitudinea autorului fata de personajele sale ramane in esenta ambigua. De altfel, tocmai aceasta ambivalenta afectiva constituie "specialitatea" prozatorului: scrise in stil indirect liber, romanele sale se prezinta ca o cascada de zoom-uri in care compatimirea "impreuna cu" personajele alterneaza cu sarcasmul nedisimulat fata de ele. In ultima carte a lui Aldulescu, Mirii nemuririi*, procedeul se intrezareste inca din primele fraze: "De cand stateau acolo? Tolaniti in cele doua paturi din oficiu, cu spatele proptit in cate doua perne mari, picoteau, zaceau ori boleau, sporovaiau in draci, se sfadeau, se certau, isi luau vorba din gura unul altuia, taceau cu randul sau amandoi deodata". In fond, tot sarmul cartii se afla comprimat aici, in aceasta pasta stilistica in care se amesteca naratorul si personajele (cu diversii lor "avatari"), monologul si dialogul, experienta imediata si flash-urile retrospective, starea de fapt si reveriile bovarice, amok-ul si vocea ratiunii. Mai mult, aceasta variatie de perspectiva explica si limbajul eteroclit al prozei lui Aldulescu, unde melanjul de argou si pretiozitate nu este o dovada de opacitate lingvistica, ci puncteaza empatia ori, dupa caz, ironia naratorului.
Ca intr-o asemenea situatie, in care mangaierile se transforma pe neasteptate in palme si imbarbatarile in suturi, prezumtia de "mizerabilism" se cere serios revizuita, daca nu chiar eliminata, e o constatare la mintea cocosului. Mai importanta e insa urmarea acestui slalom psihologic si lingvistic, care nu se multumeste a fi doar o proba de dexteritate fada, ci semnaleaza o anume conceptie asupra omului si a vietii. Acestui stil compozit, in care se impletesc "filosofia" si injuratura, solemnitatea si bascalia, savantlacurile si agramatismele, ii corespunde o viziune carnavalesca in care seriosul si ludicul, sacrul si profanul, sublimul si grotescul, binele si raul, "susul" si "josul" isi schimba fara incetare mastile.
Mixtura respectiva se observa cel mai bine in reprezentarea istoriei. Care, in Mirii nemuririi, nu apare decat pe alocuri; insa in punctele esentiale. De pilda, "revolutia" pe care o mimeaza convingator copiii "speciali" din internatul in care lucra Rafael Ogranjan - una dintre cele mai bune scene din roman - releva perspectiva carnavalesca a prozatorului, care aglutineaza melodrama si farsa intr-un recipient tragicomic. Lumea lui Radu Aldulescu este un circ fara paine: "Li se urcase si astora democratia la cap. Orfanii, handicapatii, retardatii, oligofrenii, pegra si rusinea unei tari care se vrea intrata in Europa, se distrau cu jos directoru' tiran si profesorii comunisti care ne mananca din drepturi, ne omoara cu bataia si ne lasa sa rabdam de foame ca sa se ingrase ei si ne tin inchisi in dormitoare ca la puscarie si cate si mai cate minciuni si mizerii aruncate-n spinarea celor care le fusesera si mama, si tata si-i iubisera ca pe copiii lor si le-au purtat de grija ca s-ajunga oameni in randul lumii, ca sa vezi tupeu si nerecunostinta. Ce dracu' sa mai zici?".
Ce-i drept, aceasta umanitate descompusa, aflata la limita societatii si, uneori, la limita subzistentei, se vede strafulgerata din cand in cand de cate un fior mistic. Astfel, in prelegerile pe care i le tine sotiei, Rafael peroreaza despre fatalitatea suferintei ("Crucea-i in om si-i chiar omul, si orice ar povesti omul despre el insusi nu se compara si nu poate intrece greutatea crucii.") ori despre labilitatea categoriilor morale ("Orice rau e de fapt un bine de care nu-ti dai seama cand il ai, dar cu timpul s-ar putea sa-l descoperi.") si trage speranta la Ierusalimul ceresc ("Sunt un nemuritor in definitiv. Casa mea si patria mea nu-s in ghetourile astea jegoase."). Poate de aceea personajele lui Aldulescu isi arboreaza zdrentele asa cum nobilimea de antart isi etala blazoanele. Si, cand calvarul pare a se apropia de sfarsit, nu-i de mirare ca eroii si-o cauta cu lumanarea. Cum altfel sa ne explicam ca, dupa ce a pus laba pe mobilul temutului Zizi, spaima cartierului, Rafael mai are si tupeul sa-l intarate prin cateva replici bascalioase si dispretuitoare?
In fond, acest orgoliu nemasurat al personajelor, confirmat prin ambitia de a deveni niste recordmani ai suferintei, indica genul proxim al prozei lui Radu Aldulescu; caci distanta care o separa de "poezia" mahalalelor de tip G. M. Zamfirescu - Eugen Barbu e tot atat de mare ca aceea care o izoleaza de idilismul lui Delavrancea sau Bratescu-Voinesti. Practic, scrierile lui Aldulescu marcheaza o perpetuare a "romanului conditiei umane" intr-un univers in care fatalitatea istoriei a fost inlocuita de experientele liminare ale biologiei. Atata doar ca, zgandarind mereu solemnitatea discursului prin ghimpele ironiei, prozatorul isi pastreaza fictiunile in zona indeterminarii carnavalesti, transformandu-si personajele in niste Mitici anxiosi, bantuiti de elanuri mistice si insetati de senzatii tari. Proza lui Radu Aldulescu e o transplantare pana la pastisa a dostoievskianismului pe temperamentul eroilor lui Caragiale.

*) Radu Aldulescu, Mirii nemuririi, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006, 232 p.