Spre Dervent (II)

Dervent este un deal aflat pe malul bulgar al Dunarii, nu departe de Silistra. Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, Ostrov si Galita, cele mai importante comune din hotarul dinspre est al Silistrei, au fost atribuite romanilor, desi acestia, practic, se numarau in zona doar cu zecile.
A fost totusi o politica chibzuita a autoritatilor comuniste: satele, golite de bulgarii refugiati in propria tara, au fost repopulate cu familii de tineri improprietariti in urma reformei agrare a lui Petru Groza. In majoritate, acestia proveneau din Prahova, Arges si Dambovita, din zone de coline, in care terenurile agricole arabile nu ajungeau pentru toata lumea. Dervent a luat astfel un alt chip decat acela pe care poetul Vasile Voiculescu il imaginase pentru eroul sau Zahei.
S-au schimbat si s-au imputinat multe. Mai ales vechea manastire si izvorul ei tamaduitor, spre care s-a indreptat in calatoria sa de o viata orbul cel patimas inchipuit de Voiculescu, isi pierduse taina. O lume noua intrase in aceste parti, altfel binecuvantate de Dumnezeu cu toate cele ce se cuveneau pamantului; dar nu si de catre oameni. Vremurile s-au schimbat curand si pentru obstea calugarilor de aici. La 31 ianuarie 1958, se hotarase de fapt lichidarea vietii monahale din Romania. Si nu pentru pricini precum acea erezie petrecuta pe atunci undeva prin colturile sarace si mistice ale Moldovei, ci fiindca oamenii trebuia sa intre in "ritmul nou" al vietii socialiste. Or, in lumea aceea, faptul de a crede in unul Dumnezeu si nu in litera partidului era privit de autoritati drept un pacat, cu atat mai mare fiind deci acela de a-ti dedica intreaga viata rugaciunilor.
Lichidarea manastirilor a fost foarte bine planificata, iar operatiunea s-a desfasurat sub controlul direct al Securitatii. Un raport din 1958, care privea chiar inchiderea lacasurilor de rugaciune din Dobrogea, stabilea urmatoarele masuri: "In ceea ce priveste scoaterea din manastire a personalului existent, se va proceda in felul urmator: in prima etapa, vor fi scoase un numar de cinci maici, pana la etatea de 40 de ani, care au posibilitati de intretinere in viata civila si sunt capabile de munca, iar in etapa a doua vor fi un numar (sic!) de un preot care nu va fi scos, insa va fi mutat la o manastire din tara si doua maici care, de asemenea, nu vor fi scoase, insa vor fi mutate la alte manastiri din tara. Pentru a nu crea o stare de spirit nefavorabila, propunem ca, in prima etapa, sa se inceapa cu manastirile ortodoxe Cocosu, Cilic Dere si schitul din Techirghiol, apoi, in a doua etapa, sa se treaca la manastirile Saon si Dervent, iar in a treia etapa vor fi manastirile de rit vechi lipovenesc Uspenia si Ovidenia".
Propunerile ii apartineau sefului directiei regionale de Securitate Constanta, locotenent-colonelul Ion Bolintineanu. L-am cunoscut pe acest om maruntel si jovial, ajuns ulterior, prin 1991, seful Securitatii din Brasov: se inaugura in curtea Serviciului Roman de Informatii un monument pentru doi dintre ofiterii fostei politii politice comuniste, ucisi in decembrie 1989. Mi-a parut chiar simpatic, atunci. Documentul citat mai sus l-am gasit mult mai tarziu. Asa am invatat ca oamenii nu sunt totuna cu clipa in care-i vezi si ca o calatorie spre Dervent nu ajunge pentru a te vindeca de orbire.
Spre acest deal straniu am calatorit si eu candva, orb fiind, in felul meu si in spiritul acelor timpuri, la multe dimprejur. Am ajuns la Dervent in august 1984; implinisem douazeci de ani. Biserica vechiului schit era inconjurata de tractoare si pluguri dezmembrate, iar chiliile devenisera sediu administrativ si dormitoare pentru tractoristii statiunii de mecanizare a agriculturii care deservea zona. Era spre inserat si nu prea stiam incotro sa ma indrept, asa ca l-am intrebat pe un paznic batran si pe jumatate adormit, poate de la vin, poate de pe urma arsitei, incotro s-o apuc spre Dervent. "Aici e", a zis si mi-a aratat bisericuta cenusie, darapanata, langa care un izvor tasnea cu suvoi puternic, printr-o bucata de otel taiata dintr-o teava de tun. Nu citisem pe atunci Zahei orbul si eram cam furios. Luat in remorca unui tractor, alaturi de proletarii agricoli care lucrau la IAS-ul din Ostrov, am descoperit mai tarziu ca aceia care ma ajutasera sa urc in remorca imi furasera ceasul desteptator, asezat cu grija intr-un buzunar al rucsacului. "Dealul", i-am cerut. "Arata-mi, nene, dealul, sa ajung la cetate". Omul a dat din umeri si mi-a indicat apoi un dig, care ma va duce, spunea el, exact sub Dervent, unde se aflau "domnii care lucreaza la cetate". Acolo sunt ruinele unei cetati bizantine. Ca student la istorie, am facut practica intre acele ruine, cunoscandu-l atunci pe nenea Nicu. El a fost cel care, la instigarea Securitatii, a strecurat un pistol in chilia duhovnicului. Manastirea Dervent a fost desfiintata, ca fiind un "cuib legionar". Povestindu-mi toate acestea, nenea Nicu curata alaturi de mine scheletele unor martiri bizantini ucisi de turci la cucerirea cetatii. Si isi plangea lasitatea de odinioara, care i-a atras o altfel de orbire. Cea a spaimelor noptii si a singuratatii, prin care am asemanat ceva mai tarziu si de atunci incoace pentru totdeauna chipul sau macinat de tristete si de pacat cu cel al lui Zahei, orbul nemantuit, eroul drag al unui poet care avea sa-si inchida ultimele vise in intuneric, pustiit de suferinta asemeni personajului pe care l-a imaginat.
Singur supravietuitor al acestor intamplari de la mijlocul erei comuniste, dupa cate am aflat, a fost staretul Derventului, batranul Elefterie, care a trait atata cat sa-si vada manastirea refacuta in 1990, dupa care a inchis ochii cu o adanca multumire si incredere in puterea adevarului. In aletheia.