Despre adevar in arta scenica si in afara ei
Autor:
Alice Georgescu
26.01.2007
Bantuita fiind, de la o vreme, de fantoma adevarului in teatru, frecventarea exclusiva a premierelor incepuse sa ma cam plictiseasca. Imi doream reactii genuine - sau chiar lipsa de reactii. (Artistii, ziceam eu cu suparare, nu sunt cei mai disciplinati spectatori din lume: tusesc, se foiesc, rad - uneori, in momente nepotrivite - la trucuri de-ale meseriei pe care le sesizeaza in jocul celor de pe scena etc.) Si asa, am mers de curand la un spectacol nou intr-o seara "normala". M-am asezat pe locul meu, mi-am inchis telefonul mobil si am asteptat. Nu cunosteam pe nimeni din sala. In dreapta mea stateau doua doamne relativ tinere si aparent prietene; in stanga, trei doamne chiar tinere si aparent colege de serviciu. Spectacolul a inceput. Aproape imediat ce s-a stins lumina, colegele au pornit sa susoteasca si sa chicoteasca intre ele; din cat am auzit, comentau intamplarile de peste zi, de la lucru. Doamna din dreapta urmarea atent scena; in schimb, prietena ei si-a scos celularul, l-a pus "pe mut" - fara sa-i acopere insa ecranul, intens luminos - si s-a lansat intr-o pasionanta, probabil, corespondenta SMS-istica; la un moment dat, schimbul de mesaje (poate, si de idei) intetindu-se, a primit chiar si un apel sonor.
Am sasait, am sasait, m-am uitat urat. Degeaba. De enervare, abia mai puteam sa inteleg ce se petrecea pe scena. In seara aceea, cu siguranta, am avut parte de un spectacol diferit. Sa fi fost, oare, cel adevarat?