Un prieten: Emil Iordache

Autor: Cretu Bogdan 01.02.2008
Cum a trecut anul, mi s-a facut brusc dor de un prieten pierdut, a carui figura luminoasa imi revine in minte mereu in momentele de bilant: Emil Iordache. Celor care nu l-au cunoscut, le stau la dispozitie volumele traduse sau scrise de eminentul slavist, care ocupa cu usurinta rafturi voluminoase si de prim rang in orice biblioteca.

Pentru ca a pune la indemana cititorului autori precum Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Puskin, Pasternak, Nabokov, Merejkovski, Sestov, Platonov, Harms, Block, Erofeev, Makanin, pentru a spicui numele cele mai importante dintr-o vasta panoplie, reprezinta un rarisim act cultural. Dar nu despre carturarul care a fost Emil Iordache intentionez sa scriu aici, caci, mi-am dat seama cu asupra de masura in acesti doi ani care s-au scurs de la trecerea sa catre cele sfinte, absenta lui nu poate fi umpluta cu totul, pentru apropiati, de puhoiul de carti ce se leaga de numele sau. Cu riscul de a-mi aroga abuziv un rol cu care nimeni nu m-a indrituit, am sa incerc sa fac public ce a insemnat pentru noi, mai tinerii prieteni, colegi, ucenici (si ma gandesc la Dragos Cojocaru, Leonte Ivanov, Antonio Patras si, ultimul pe lista, subsemnatul), faptul ca am avut norocul ca profesorul sa ne fi adunat, pentru un rastimp mai lung ori mai scurt, in preajma sa.
Este important ca, atunci cand incepi sa crezi, plin de caraghios aplomb, ca vocatia ta este scris-cititul (sau invers, mai degraba), sa se gaseasca cineva priceput care sa-ti taie corect buricul. Pentru unii dintre actualii (inca) tineri universitari ieseni, acel rol l-a avut Emil Iordache. Mai intai, ne-a pus la treaba, ne-a dat ghes, ne-a laudat in surdina, cu multa, multa precautie, ne-a dat peste nas atunci cand trebuia, ne-a oferit, lucru foarte important, pilda personala, caci poseda o putere de munca iesita din comun. De la el am invatat ca munca sustinuta te scuteste de eforturi nedemne, de matrapazlacurile in care unii sunt mai dibaci decat in domeniul in care s-au ilustrat. Tot Emil Iordache ne-a facut sa intelegem ca daca nu ne duce mintea sa relativizam tot ce facem, ca daca nu aplicam acea salvatoare, obligatorie doza de umor in primul rand asupra noastra, devenim ridicoli, rigizi, natangi. Inteligenta se deprinde si ea, se exerseaza stand la umbra unor spirite alese. Pentru mine, cel putin, o vreme reperul, in aceasta privinta, a fost Emil Iordache. O anumita seriozitate, o responsabilitate fata de ceea ce fac (pe care, in ciuda aparentelor, le posed intr-o oarecare masura) de la el le-am deprins. Si, cu siguranta, nu numai eu. Pentru ca, de multe ori, la despartire indemnul lui, doar formal jovial, era simplu: "La munca!". Vreme de un an, am lucrat umar la umar (stricto sensu) intr-o redactie a unei defuncte reviste iesene; a fost ocazia mea de a fura meserie. M-a invatat ca, decat sa fac un lucru in doi peri, mai bine renunt. Profesorului Emil Iordache nu ii placeau jumatatile de masura, nu accepta lucrurile caldute, comise pentru a fi bifate si atat. Nu e vorba de orgoliu, pentru ca a fost unul dintre cei mai modesti oameni pe care i-am cunoscut, ci de respectul pentru sine si pentru ceilalti.
Deloc mai putin importante au fost, pentru noi, realele disponibilitati umane pe care le-am gasit la Emil Iordache. Este stiuta generozitatea sa uneori inexplicabila, pe care o revarsa, fara oboseala, asupra celor pe care ii considera demni de atentia sa. Ba, uneori, si asupra altora. Mi-l amintesc, de pilda, facand el, cu rabdare, treaba cuiva (persoana importanta, nu dau nume) si justificandu-si gestul cu o naturalete ce ne lasa fara replica: "Lasa, sa vada si el cum se face!". Si, atentie, nu era nimic demonstrativ in toata povestea. Cand ma gandesc la el (si o fac adesea), altruismul sau mi se pare neverosimil. Nu am detectat nicicand vreun puseu de pornire impotriva vreunei persoane cu care se intampla sa intre in dezacord. Dezamagit a fost de cativa, dar nu a facut niciodata un capat de tara din propriile nemultumiri. Nici macar sclipitoarea lui ironie nu era rautacioasa.
In mediul universitar, uneori greu respirabil, profesorul Emil Iordache a constituit, pentru unii dintre noi, un reper, o insula de normalitate, de firesc fara morga. De la el am invatat ca o buna conduita academica nu consta in glazura firoscoasa, rece, care arunca intre tine si ceilalti o bariera severa. Ca a comunica natural, omeneste, facand abstractie de distanta dintre catedra si banca este primul pas pe care trebuie sa-l faci pentru a avea credibilitate in ochii studentilor. Ca respectul se castiga nu prin morga, nu prin alura de zbir, ci prin ce reusesti sa-i inveti pe cei din fata ta.
Orice as scrie acum, la mai bine de doi ani de la disparitia nedreapta a lui Emil Iordache, ar suna sec, rece, conventional. Imi asum riscul. Pentru multi dintre noi a fost si va ramane o intalnire decisiva, o prezenta luminoasa. Pe scurt, un prieten.