Ca la Moldova

Unele teatre au o soarta complicata; ca si unii oameni. Nu este vorba de noroc sau nenoroc, nici de fericire sau nefericire - pur si simplu, e greu de stabilit o paradigma coerenta a "mersului" lor prin lume: cand sa spui ca au dat lovitura, te pomenesti ca pierd tot si sunt cat pe-aci sa-si compromita insasi existenta; cand sa le canti prohodul, te pomenesti ca se ridica brusc si se inalta mai sus decat poti vedea cu ochii. Cine sau ce anume hotaraste o astfel de soarta? In cazul teatrelor, poate ca muzele tutelare - una vesela si una trista...

...plus, desigur, forurile tutelare, directorii, trupa, publicul... Un asemenea teatru este si Nationalul din Iasi, numit "Vasile Alecsandri"; cea mai veche scena de limba romana (sper sa nu gresesc) cunoaste, in vremurile mai noi, suisuri si coborasuri ce nu se lasa usor explicate. Dup a 1989, in fotoliul suprem al venerabilei institutii s-au perindat mai ales poeti, dramaturgi si critici, care, in buna traditie moldoveneasca, au incercat sa mane caruta cu paiate adaptandu-se peisajului, adica alternand blandetea respirata de molcomele dealuri ce alimenteaza orasul cu licoarea viilor si strasnicia iscata de aerul fierbinte al campiei. Rezultatul? Pe un fundal de calm plat s-au ridicat cand si cand talazurile unor spectacole exceptionale, cum a fost acel neuitat Teibele si demonul ei (dupa Bashevis-Singer, in regia lui Alexander Hausvater), alaturi cascandu-se haurile unor caderi ametitoare (nu mai dau exemple...). Actualul conducator, regizorul Cristian Hadji-Culea, si-a inaugurat mandatul invitand la Iasi cativa directori de scena prizati de critica bucuresteana; printre ei, tinerii Claudiu Goga si Radu Apostol, probabil in intentia de a reanima trupa (alcatuita, de altfel, din actori foarte buni), pe de o parte, si, pe de alta parte, de a contracara, prin aceasta infuzie de prospetime, concurenta pe care i-o face Nationalului centrul teatral de la Ateneul Tatarasi, producator al unor montari "scandaloase", adica intens controversate si, de aceea, foarte cautate. Claudiu Goga a pus in scena Auditia de Aleksandr Galin; Radu Apostol, With a little help from my friends de Maria Manolescu. Am vazut ambele spectacole la Bucuresti, in Festivalul National de Teatru.
Auditia (1998) este una dintre cele mai jucate piese ale lui Aleksandr Galin (nascut in 1947 si socotit un fel de sef de scoala al noii dramaturgii rusesti); in Romania, oricum, a cunoscut deja patru versiuni de spectacol. E o comedie crancena, in stilul realist varstat de insertii grotesti si romantice care a facut epoca deopotriva pe scena si pe ecran in anii perestroikai: un japonez misterios organizeaza, prin intermediul unui factotum bastinas, o selectie pentru tinere "artiste" ce vor merge sa lucreze in Singapore; la "auditie" se prezinta insa concurente absolut surprinzatoare, precum o profesoara universitara, o muncitoare etc. - toate, "depasite", ca varsta. Satira e evidenta; la fel, pamfletul; mai putin batatoare la ochi, tragedia (tragedia unui sistem, a unei oranduiri, a unei tari - si a unor oameni) dubleaza farsa, o adanceste si ii da sens si greutate. In spectacolul iesean, asa cum s-a prezentat el la Bucuresti, sesizabil era doar comicul situatiilor; si nu era, pe scena, un comic de buna calitate: se tipa si se chiraia, "poantele" erau subliniate gros, vulgaritatea tinea aproape. Fiind vorba despre actrite excelente - Doina Deleanu (singura care "se salva" partial), Pusa Darie, Tatiana Ionesi, Anne Marie Chertic -, lucrurile pareau cu atat mai grave. Situatia s-a schimbat intrucatva in partea a doua, odata cu aparitia barbatilor (sotii "concurentelor"), mai exact o data cu aparitia personajului jucat de Constantin Puscasu; actor din speta tot mai rarefiata a profesionistilor pasionati, ireprosabil in toate spectacolele unde l-am vazut, discret si serios, Constantin Puscasu a izbutit, practic, sa intoarca spectacolul de pe calea noroioasa pe care o pornise si sa comunice, prin jocul sau simplu si just, intelesul adevarat al textului. Eficient a fost si Teodor Corban; Doru Aftanasiu a alunecat in caricatura - pacat! O mentiune speciala pentru scenografie, in special pentru decorul lui Stefan Caragiu.
With a little help of my friends este a doua piesa jucata a Mariei Manolescu, sclipitoare certitudine, pare-se, a dramaturgiei autohtone. Parerea le apartine colegilor de varsta si de preocupari ai autoarei; personal, cred ca Maria Manolescu are "stofa", caci scrie fluent si cu simt teatral, dar ca ar trebui sa si-o gospodareasca atent pana va invata sa o utilizeze pentru haute couture, evitand confectiile de serie. Aici, foarte tanara autoare imagineaza o poveste relativ neverosimila despre cativa prieteni (adolescenti) aflati in vacanta la mare si preocupati de felurite necazuri mai mult sexuale decat sentimentale (sau, macar, erotice); printr-un complicat concurs de imprejurari, unul dintre ei vrea sa se sinucida cu ajutorul celorlalti - si jur ca nu mai tin minte cum se termina povestea, pentru ca, de la un punct incolo, cu ajutorul masiv al regizorului, intriga scapa de sub control, deraiaza si divagheaza in nenumarate incidente secundare. Totul - cu acompaniament (live) asurzitor de rock si pop, cu lumini care se sting si se aprind conform unei logici ascunse si cu multa miscare. Promitatoare, intru acestea, evolutia tinerilor actori (inca studenti, daca am inteles bine) Cosmin Maxim, Cosmin Panaite, Vlad Volf, Andreea Boboc, Olimpia Melinte si Corneliu Laur; intrucat foaia-program nu spune cine ce rol joaca, ii insir si eu, fara deosebire, asa cum apar acolo.
A inceput Nationalul iesean o noua viata? A reusit sa conjure soarta? Raspunsul la aceste intrebari mai are, cred eu, de asteptat.