Psihanaliza are azi un drum comun cu viata religioasa

Autor: Marcela Gheorghiu 16.11.2007
Psihiatrul si scriitorul Ion Vianu, fiul marelui critic literar Tudor Vianu, este astazi una dintre cele mai pertinente voci din domeniul psihiatriei si psihoterapiei din tara noastra. In 1977 a emigrat in Elvetia. Dupa 1989 a colaborat la reviste si ziare importante din tara si a publicat mai multe carti. Ultima aparuta este Blestem si binecuvantare (eseuri), Ed. Polirom, 2007.

- Ati sustinut la Institutul Cultural Roman o conferinta cu tema "Romania fara Freud"... Stiu ca inainte de 1989, scrierile lui Freud circulau majoritatea, in samizdat si se bucurau de un interes extraordinar. Sa fi fost vorba doar de un interes pur cultural?
- Freud a fost in perioada stalinista un autor interzis. Apoi a devenit unul ignorat. Dupa 1965, a devenit citabil. In 1975, am publicat o Introducere in psihoterapie in care strecuram o aparare a psihanalizei. Atunci am conceput un volum de Scrieri alese de Freud la Editura Enciclopedica, am alcatuit un sumar. Textele au si fost traduse de Ion Roman, iar eu am scris introducerea, insa publicarea era amanata din an in an si, finalmente, nu s-a facut. Abia in 1980, pe cand eram in exil, V.D. Zamfirescu a scos un Freud despre literatura si arta care s-a vandut ca painea calda. Textele freudiene mai circulau in editii straine, in principal in traduceri franceze. Ele aveau savoarea fructului oprit. Existau psihanalisti neoficiali, ca Eugen Papadima si subsemnatul. Psihanaliza clinica era ce trebuia sa fie: un loc al gandirii libere. Scara insa era minuscula. Si despre o influenta in profunzime nu poate fi vorba.
- Chiar a exercitat psihanaliza o influenta minora la noi? Care ar fi cauzele? Poate cei 45 de ani de comunism? As vrea sa abordam aceasta chestiune atat in plan cultural, cat si medical, deoarece, in perioada sincronismului lovinescian cel putin, literatura a fost puternic marcata de introspectie, iar psihanaliza ca disciplina academica s-a bucurat de multa atentie.
- Intre cele doua razboaie mondiale, paralel cu urbanizarea culturii, isi face simtita prezenta o influenta a psihanalizei. Schema lovinesciana se potriveste perfect cu aceasta. Intelectuali care au marcat perioada interbelica se revendica de la psihanaliza (M. Ralea, Tudor Vianu). Romancieri ca Hortensia Papadat-Bengescu si Camil Petrescu sunt romancieri ai introspectiei. Criterion a organizat (era in 1932) o conferinta despre Freud care a cunoscut un scandal. Studentii nationalisti au manifestat impotriva conferintei, guvernul a interzis-o, dar a sfarsit prin a o autoriza, cand publicul plecase deja din sala. Aceasta e o intamplare exemplara, un concentrat al povestii psihanalizei interbelice la noi, cand exista un interes sustinut pentru noua disciplina, dar tema destinului colectiv al romanilor prevala asupra reflectarii destinului individual.
Mai exista si filonul suprarealist. De pilda Gherasim Luca (a parasit Romania abia in 1952, dupa ani de completa tacere) si al sau "Anti-Oedip", un concept destinat succesului... in Franta, datorita lui Deleuze si Guattari. Apoi, psihanaliza medicala este slaba, aproape inexistenta intre cele doua razboaie. Si cultura nu se poate hrani din psihanaliza daca exista o psihanaliza clinica indaratul ei. Altfel, influenta ramane superficiala. Chiar psihanalistii medici au produs o carte culturala, precum Psihanaliza lui Eminescu a lui A. Vlad. Iar I. Popescu-Sibiu a ramas la Psihanaliza lui Freud, o introducere. Sub regimurile de dreapta care au urmat, practica psihanalitica a fost interzisa de facto, desi cativa practicieni evrei refugiati din Germania si Austria se ascunsesera aici. Cel mai cunoscut dintre ei, H. Winnik, a emigrat in Palestina in 1942. Perioada 1944-1948 a fost prea scurta. Dupa aceea, capacul de plumb al ideologiei comunist-jdanoviste cade asupra culturii noastre. A trebuit sa treaca aproape 20 de ani pentru ca sa se poata pronunta din nou cuvantul psihanaliza.
- Si astazi Freud are destui oponenti in tara noastra. Insusi faptul ca disciplina este facultativa la Facultatea de psihologie a Universitatii Bucuresti spune multe. Vorbiti-ne despre acest aspect, dialogul ratat dintre psihanaliza si oponentii ei.
- Ca varietate a psihoterapiei, psihanaliza este azi un raft dintr-un vast supermarket in care gasesti orice, de la terapiile cognitive care fac casa buna cu psihofarmacologia pana la terapiile ezoteriste, vecine mai degraba cu experientele mistice. La noi, acest supermarket este relativ putin dezvoltat, dar nici o grija, vine!
Teoretic, dialogul ar trebuie sa fie posibil; domina insa o mentalitate comerciala in care fiecare prefera sa-si vanda propriul produs. Terapiile cognitive sunt sprijinite de industria farmaceutica, iar aceasta are un atu, caci isi poate sprijini promotiile mai bine ca oricare alta. Existenta unei miscari psihanalitice active, a valoroasei Edituri Trei (care a terminat de editat opera lui Freud) este un element incurajator.
- Cum definiti un popor, o societate lipsite de exercitiul introspectiei? Dar o cultura dezinteresata de psihanaliza? O "Romanie lipsita de Freud" la asta ma duce cu gandul.
- Am mai avut prilejul sa arat ca psihanaliza are azi un drum comun cu viata religioasa. Omul modern este un om-suprafata. Refuza profunzimea. Refuza "de ce"-ul, motivatia actelor lui, autoanaliza ii este straina. As spune ca exista azi o atitudine deliberata care organizeaza si incurajeaza superficialitatea psihologica. Mai devreme sau mai tarziu, aceasta atitudine va duce la prabusirea omului, la ceva analog cu barbaria, dar mult mai rau, nu stim ce. Omul care refuza reperele interioare este condamnat sa se supuna sugestiilor venite din afara si sa devina instrumentul lor orb.
De aci convergenta intre ce parea altadata polar opus: psihanaliza si religia. Pe de alta parte, religiosul nu mai e posibil ca pura traditie si asumare a dogmelor. Nu mai e credibil, e cazul de-a spune. Experienta interioara trebuie prelucrata. Am postulat ca inconstientul e asimilabil cu vocea interioara a Divinului, acea instanta "mai intima decat intimitatea mea", cum spune Fericitul Augustin. De aici, din alaturarea celor doua, psihanaliza si religia, ar putea sa iasa o sinteza "mantuitoare". Eu alta sansa nu vad. Noi avem o ramanere in urma in aceasta privinta. Popoarele occidentale, protestantii in special, dar si catolicii au un exercitiu secular al introspectiei, al examenului de constiinta. Chiar daca modernitatea (si, intr-o masura si mai mare, postmodernitatea) a maturat viata interioara, tot mai ramane ceva la ei, in Occident, macar ca un atavism. Pe care, eventual, s-ar putea reconstrui. La noi interioritatea a fost cultivata doar prin rugaciunea inimii sau spovedania omului launtric. Dar as vrea sa stiu cati laici au practicat aceste metode. Iar comunismul a ras totul in calea lui. Resturile le evacueaza postmodernitatea.
- Dumneavoastra sunteti si psihiatru, dar si scriitor (ati luat un important Premiu al Uniunii Scriitorilor pentru volumul Stil si persoana). Ce i-a oferit psihiatria scriitorului? Dar literatura psihiatrului?
- Psihiatria mi-a dat totul, fiindca a fost viata mea. Patruzeci de ani am fost psihiatru. La inceput, ma simteam nemultumit, frustrat, aveam sentimentul ca nu extrag din cazuistica mea toata seva, ca Omul imi ramane necunoscut. Abia cand am renuntat la ideea ca poti avea o cunoastere sistematica a omului, am inceput sa profit de experienta pe care mi-o oferea omul suferind, Homo patiens. Si nu ajungi oare sa exprimi mai bine ce ai invatat despre Om prin naratie, fie ea memorialistica, roman sau nuvela? Insa ramaneam cu o datorie fata de literatura. Ea ma invatase ca nu trebuie sa te inchizi in dogma daca vrei sa intelegi sufletul. Aici, cercul se inchidea.
Interviu realizat de Marcela Gheorghiu