Vechi obsesii

Autor: Daniel Cristea Enache 09.11.2007
Acuzat in "obsedantul deceniu" de puerilitate, neseriozitate, umor nesanatos, vag relativism, inteligenta contrapusa devotamentului pentru Cauza, si alte culpe inca mai grave, Radu Cosasu si-a facut o masca din aceasta aparenta zambitoare.

Ea fu pe placul femeilor cucerite de don Juan-ul bucurestean, cel putin pana la pragul in care sentimentalismul lor funciar s-a vazut contrariat. Dar - inclusiv in Gargaunii* - protagonistul stie sa provoace nu numai rasul, ci si plansul, sa atinga coarda sensibila sau, daca nu o gaseste usor, s-o caute si s-o descopere impreuna cu proprietara. Urmarindu-l si urmandu-l pe erou in cele cateva zile de iulie, an 1961, in care e situat prezentul cartii, vom vedea cum foste amoruri rasar la tot pasul. Ele nu sunt exclusiv rodul bogat al memoriei, ci si intruchipari neasteptate, surprinzatoare, la limita coincidentelor neverosimile.
La o partida de poker frumos jucata si remarcabil narata (precum, in Logica, una de belota), fostul reporter il intalneste pe un "medievalist" pitoresc, proaspat iesit din inchisoare (venit, asadar, "din alta lume") si care se intampla sa fie tatal lui Gaby, dragostea lui nevindecata. Un dor napraznic il inunda pe pokeristul scriitor, care isi lanseaza, in timpul jocului, obisnuitele pariuri nu-atat-de-ludice. In Logica, plasata cu cativa ani mai devreme, ele erau o forma de a cere Providentei detalii despre publicarea unor texte si calitatea lor literara. Aici, aceeasi Transcendenta e invocata pentru a precipita regasirea iubitei. Daca ii intra o anumita carte acum, va risca o cacealma mai incolo; si daca aceasta ii va reusi, il va intreba pe "medievalistul" oponent ce mai stie de Gaby a lor.
In acest fel intortocheat si ambiguu sufleteste, cu fandari si retrageri bruste, infinite tatonari ale terenului si cate un gest decis, aproape brutal, de apropiere sau de ruptura, cu interiorizarea si subita violenta a tuturor timizilor, procedeaza si supravietuieste personajul lui Cosasu: lui-meme.
In ciuda parantezei in care l-a aruncat gestul lui curajos din 1956 (pledoaria imprudenta pentru "adevarul integral") si in pofida ezitarilor, amanarilor, sperantelor pana mai deunazi desarte, viata subiectului transformat in propriul obiect artistic dovedeste o frapanta omogenitate.
Liantul acestei existente imprastiate, disparate, evoluand sau involuand in functie de comandamentele politice, de strangerea si slabirea surubului ideologic, de toanele lui Reznicek-Rautu, este chiar (auto)fictiunea chemata s-o exprime. Dus de volbura sentimentului pentru Gaby, eroul ia trenul de noapte pana la Bicaz; ajuns aici si descins la un birt, are surpriza sa regaseasca un alt amor, vechi si tarifat, o fosta "boarfa" care-l mangaiase prin '47. O noua coincidenta, din seria despre care vorbeam. Cand Gaby insasi apare in cadru (la fel, parca in chipul cel mai firesc), personajul central si autorul care il reflecta se iau dupa ea si ii fac marturisiri lacrimogene. Femeia e insa in febra unei ingrozitoare dureri de dinti, astfel ca sentimentele vechiului iubit i se par, prin raportare la senzatiile ei de acum, palide. Cu toata suferinta fizica, Gaby e vadit interesata de un lucru. Nu de ceea ce a mai facut barbatul, de episoadele prin care a trecut, de viata pe care o duce in prezent; ci - simptomatic - de ceea ce scrie el. Vechile obsesii ale autorului se comunica, prin canale vizibile sau subterane, personajelor lui apropiate. Pare ca cel mai inalt deziderat al existentei lor actuale este sa afle daca si ce a mai scris, cand si unde a publicat, in ce fel se prezinta in fata lor, dupa reportajele prea bine cunoscute. Si aceasta nu fiindca iubitele autorului au devenit, cu toatele, critici literari - ci pentru ca el le-a pus in balanta cu literatura sa adevarata, sacrificandu-le fara ezitare pe altarul scrierii ei. Finalul din Gargaunii ne aduce in fata ochilor o scena grasa, realist-absurda la modul gogolian, cu inclestarea dintre barbatul "cuceritor" si femeia suferind cumplit de dinti, care vrea neaparat sa-i citeasca niste spalturi: "ea vroia spalturile, nu citise nimic scris de el de cand nu mai erau impreuna, nu?, asa-i spusese, de cand nu mai erau impreuna, si ii repeta de cateva ori aceasta propozitiune, din ce in ce mai feroce, el o privi ca pe o nebuna (...)
zau? el o inraise! cand? cum? de ce a parasit-o? de ce nu s-a chinuit langa ea, ce-ar fi fost? de ce s-a speriat? ca sa scrie linistit? atunci sa-i dea piesa! sa vada si ea pentru ce nu s-a chinuit langa ea, poate ca-si rascumparase lasitatea pe hartie - durerea o facea sa emita fraze descarnate, osoase, scheletice, ca si cum ar fi deshumat un cimitir si ii arunca in fata starvuri de adevar pe care ramasesera, viermuind, in descompunere, bucati de patetisme - 'nu sunt Dostoievski!' 'de ce n-ai fi?' (...)
profitand de durerea ei, incerca sa-i intoarca tot corpul spre el, sa-i smulga spalturile, ii prinse mai intai sanii, ea il imbranci cu o mana, tinand cu cealalta piesa, pardon, comedia, precum o femeie un prunc al ei, incepura sa se bata, el simtea si carnea ei pietroasa dar si hartiile fosnind, numai grija fata de ele, sa nu le rupa, il sili sa n-o loveasca, s-o elibereze din stransoare, incepand brusc s-o implore: "te rog, da-mi-le, da-mi-le", gasind si un argument cat se poate de sincer: 'n-o sa-ti placa, stiu eu ca n-o sa-ti placa!'
la care se imblanzi si ea, il privi drept in ochi, cu ceva din lumina noptilor lor de altadata, cu putina 'Inviere', cu o reinfiripata decenta, cu ceva din pacea lor de 'dupa', intrebandu-l cu acea exactitate rece care-l fermecase: 'si atunci de ce ai scris-o?'" (pp. 220-221, 223).
Am putea extinde citatul scriitorului dedublat, inainte si inapoi, pana la doua sute de pagini, adica la aproape intreaga aceasta carte de proza. Una cu totul originala, autentica si construita literar, infatisand la nivel infinitezimal striatiile lumii vechi si, totodata, linia destinului din palma unui scriitor.
*) Radu Cosasu, Gargaunii (Supravietuirile, 5), Editura Fundatiei PRO, Bucuresti, 2006, 240 p.