Simona Cioculescu (II): Printre uriasi

Autor: Simona Cioculescu 19.10.2007
Cand, in 1968, Geo Dumitrescu rostea la Congresul Scriitorilor cel mai tare discurs politic care se tinuse vreodata la noi dupa 1948, Sorbona facea istorie, Pactul de la Varsovia spulbera Primavara pragheza, iar americanii de pe Apollo 8 cucereau astrul selenar, Simona Cioculescu il cunostea, la Praga, pe Milan Kundera, unul dintre scriitorii faimoasei miscari democratice cehe. Incarcat de evenimente memorabile, anul 1968 avea sa fie de bun augur pentru tanara cercetatoare si traducatoare. (Marcela Gheorghiu)

Milan. Milan Kundera
In iarna lui 1968, chiar de sarbatorile Craciunului, l-am cunoscut, la Praga, pe Milan Kundera. Desi interventia trupelor Pactului de la Varsovia se petrecuse in augustul acelui an, Milan nu fusese inca exclus din Uniunea Scriitorilor Cehi, la sediul careia m-a si intampinat. Fac ea parte din conducerea USC si era redactor-sef al revistei literare Plamen. A fost foarte dragut si cred ca m-a placut. Si eu l-am placut. Era un tip foarte interesant. Astazi figura lui e cunoscuta tuturor, pentru ca Milan a devenit o personalitate europeana de prima marime, dar atunci, in 1968, era mult mai tanar - un barbat inalt, suplu, brunet, cu ochii albastri intensi si adanci. Sigur ca era precedat de faima unuia dintre cei mai buni prozatori cehi, de faptul ca era unul dintre scriitorii Primaverii de la Praga, iar noi, romanii, eram foarte interesati de acel moment. In 1968, Kundera publicase poezie, teatru, eseuri (primul sau roman, Gluma, si nuvelele adunate in volumul Iubiri caraghioase fusesera tiparite in ultimul an in peste 150.000 de exemplare - n.r.). Impreuna cu alti artisti si scriitori cehi, printre care si Vaclav Havel, a fost implicat in faimoasa miscare de emancipare politica strivita de interventia brutala a armatei sovietice si a aliatilor ei.
Da, cel putin din acest punct de vedere faima lui era mare, dar, in primul rand, Kundera era un om frumos. Mi-a dat cartile lui cu dedicatie - Gluma si Iubiri caraghioase... Doi ani mai tarziu, in 1970, a emigrat si s-a stabilit la Paris, dupa o scurta sedere in nordul Frantei, la Reims. Curand, s-a afirmat si in aceasta tara, unde i-a aparut romanul Viata e in alta parte, pentru care a fost premiat. Mi-a si scris o scrisoare in care ma anunta acest lucru... Am corespondat cu el ani de zile, pana prin 1972-1973, apoi, dupa o pauza de 10 ani, am reluat corespondenta. Imi trimitea din diferite colturi ale lumii, intr-o perioada in care noi eram din ce in ce mai urmariti, cartile care ii apareau, cu dedicatii insotite de mici desene. Una dintre ele: "Pour Simona, Milan" si deasupra un ochi, ochiul de veghe al "Fratelui cel Mare" sau, poate, sugestia ca ma vedea oriunde s-ar fi aflat. I-am urmarit activitatea cu foarte mult interes si chiar am vrut sa traduc din opera lui. Dar, din pacate, mi-a luat-o inainte Jean Grossu. Am talmacit insa, cu ani de zile in urma, Arta romanului, prima lui carte de eseuri aparuta la Paris, scrisa direct in franceza. Se pare totusi ca Editura Humanitas nu s-a decis inca sa publice si eseurile lui Kundera. Oricum, din Testamentele tradate am publicat deja foarte mult in Romania literara si in Luceafarul.

Familia Cioculescu
In anii aceia nu puteai sta linistit la locul de munca. In 1975 am fost nevoita sa plec de la Institutul de Istorie si Teorie Literara. Inca se mai faceau excluderi pe diverse criterii. Atunci au plecat Dumitru Vatamaniuc, Dinu Pillat, Emil Manu, care facusera puscarie politica si inca nu fusesera reabilitati. Anca Costa Foru de la Institutul de Istoria si Teoria Artei si multi altii au fost si ei dati afara pe diverse considerente. In ce ma priveste, prin specificul pregatirii mele, s-a considerat ca e mai bine sa trec la sectia de Literatura Universala si, intr-adevar, a fost mai bine, deoarece m-am afundat in studiul literaturii cehe. Acolo i-am studiat mai ales pe clasici. Deoarece Kundera era deja prohibit, nu am putut nici sa traduc, nici sa scriu despre el, ca si in cazul lui Havel, de altfel. Dupa doi-trei ani, am reusit un amplu studiu despre Otakar Brezina, un mare simbolist ceh, studiu care a aparut in Revista de istorie si teorie literara. Acolo era debuseul nostru, in aceasta revista a Academiei Romane de cel mai inalt nivel. Abia dupa ce am ajuns la Muzeul Literaturii Romane, am inceput sa public si in alte reviste. La sectia de Literatura Universala ne-am apucat sa lucram Dictionarul receptarii literaturilor straine in Romania; si acum se lucreaza la el. Eu am colaborat doar la primul si la al doilea volum. A fost o munca grea, pentru ca era vorba de foarte multe fisiere, pe care trebuia sa le tinem intr-o anumita ordine, ceea ce nu era usor deloc. Sincera sa fiu, ma bucur ca am plecat de-acolo, desi, intr-un fel, mi-a parut rau pentru ca ma atasasem si de loc si de colectiv. Acolo l-am cunoscut pe viitorul meu sot, Barbu Cioculescu, care era secretarul literar al Revistei de istorie si teorie literara. L-am cunoscut in momentul in care am inceput sa public. M-a placut foarte mult, iar eu, la randul meu, il apreciam pentru ca era un barbat foarte inteligent si fin, un om deosebit, cum nu prea mai intalnesti astazi, frizand oarecum eleganta perioadei interbelice. Incet, incet, ne-am apropiat unul de celalalt, desi, sa fiu sincera, mai aveam si alti admiratori, in interiorul si in afara Institutului. De fapt, orice persoana tanara si bine are admiratori. Dar Barbu m-a interesat atat prin el insusi, cat si prin familia lui. Ma fascina atmosfera din juru-i, ma atragea persoana sa. La randul lor, parintii mei l-au apreciat din primul moment si s-au inteles foarte bine cu el. Apoi, cand ne-am cunoscut cu familia Cioculescu, a inceput schimbul de vizite. Ne intalneam cu totii, destul de des, as zice, cu diverse prilejuri, mai ales cand aparea cate o carte. Se bea sampanie, iar socrul meu Serban, marele specialist in acest gen de vinuri, achizitiona diverse marci, pe care le degustam cu mare placere. Cateodata inregistram aceste placute reuniri de familie, dar, din pacate, foarte rar. Crezi ca totul se petrece in prezentul etern, nici nu te gandesti ca, la un moment dat, unul cate unul, actorii vor iesi din scena si ca totul va lua sfarsit.
Odata insa, imi amintesc ca am inregistrat o asemenea placuta adunare. Asadar, mancam impreuna, vorbeam, spuneam glume, ne ofeream carti cu dedicatie... Ce amintiri minunate! Cat il priveste pe Serban Cioculescu, acesta era un om deosebit. A fost copil orfan, i-au murit foarte devreme ambii parinti, a ramas cu o bunica dura, rea cu el, care nu-l prea iubea si il punea la toate treburile grele, il cam mustruluia, in sfarsit, Serban avusese destule greutati de-a lungul copilariei, dar a evoluat treptat, treptat, dintr-un copil delicat si timid, mai degraba trist, intr-o persoana robusta, deschisa, cu o latura livresca foarte accentuata, pentru ca era imbibat de lecturi, dar in acelasi timp ii placea sa faca glume si era mare amator de calambururi.
In ce o priveste pe Maria Cioculescu, pot spune ca nu a fost nici pe departe genul de soacra tipica pentru povestirile populare gen Soacra cu trei nurori. Dimpotriva, ne-a inconjurat intotdeauna cu discretie si ne-a ajutat foarte mult. Ne (re)vedeam cu placere. Obisnuiam sa ne ducem cu totii la Mogosoaia, duminica sau sambata, cu masina, pentru o zi. Tot impreuna am fost si la vilele scriitorilor de la Cumpatu. Cand l-am cunoscut eu, Serban Cioculescu era academician si directorul Bibliotecii Academiei Romane. La Muzeul Literaturii se incepuse lucrul la editia Eminescu, proiect in care, fiind si eu implicata, ma duceam frecvent la Biblioteca Academiei. Printre lucrarile pe care le-am studiat atunci s-a numarat editia Caragiale ingrijita de Paul Zarifopol si apoi de Serban Cioculescu, dar si alte carti ale sale. Viata lui Caragiale, de exemplu, mi-a dat-o cu o dedicatie foarte frumoasa: "Domnisoarei Simona Popescu, omagiu rasului ei cristalin".